Cu mulți ani în urmă, într-o casă din Chișinău, trăia o familie liniștită: un bărbat harnic, cu slujbă bună la bancă, soția sa, Sanda, și băiețelul lor, Vlad, de vreo șase anișori. Bărbatul era fiul doamnei Olimpia, o femeie cu fire aspră, bătrână profesoară, obişnuită să conducă şi să critice. Pentru Sanda, Olimpia era temuta soacră; mereu nemulțumită, acuzând-o că nu știe să gătească mămăligă, că nu ține curățenie ca lumea, că nu-și educă fiul cum trebuie. Olimpia venea în vizită oricând voia, chiar și când fiul nu era acasă. Atunci, în absența lui, începea să-i dea Sandrei lecții, să-i comenteze toate, îi strica ziua. Rareori se juca cu Vlad, nu prea îi plăcea nepotul “din așa mamă”, cum zicea.
Sanda, cu răbdare de piatră, îndura toate vorbele grele. Nu se plângea niciodată soțului, fiindcă soacra ei avea grijă să fie dulce ca mierea în prezența fiului.
Așa treceau zilele, uneori mai bune, alteori mai grele. Într-o toamnă, au pregătit o mare sărbătoare de Sfântul Dumitruziua de nume a bărbatului. De obicei o țineau modest, dar anul acela au venit vreo douăzeci de rude și prieteni. Sanda alerga toată ziua prin bucătărie, obosită de cât gătea sărmăluțe, cozonaci și vin de casă. Olimpia stătea la masă, povestea cu invitații și se făcea că nu vede agitația Sandrei. Vlad, lăsat liber, făcea năzbâtii: se băga în vorba celor mari, trăgea cuvinte nepotrivite, iar bunica încerca fără mare chef să-l liniștească. La un moment dat, tatăl, văzând că fiul e tot mai agitat, a intervenit:
Vlad, toți oaspeții mi-au adus câte-un dar. Numai tu nu. Se poate să-mi faci și tu un dar! Nimic nu-i pierdut. Desenează-mi ceva, fă-mi o surpriză frumoasă! Poți desena și o bătălie cu tancuriștii că ne place să ne jucăm cu tancuri!
Vlad a sărit bucuros să-și facă tatăl mândru. Sanda îi adusese acrilice, creioane și markere. După două ore, Vlad a venit cu un desen: o luptă între două armate de tancuri. Tatăl s-a uitat la desen și i s-au strâns sprâncenele:
Cine te-a învățat cuvintele urâte scrise pe tancurile străine?
Mama nu le folosește, nici eu, îi răspunde Vlad. Pe astea le-am auzit de la bunica Olimpia.
Toți oaspeții au râs din inimă. Să fie oare bătrâna profesoară cea care l-a învățat pe Vlad asemenea vorbe? Olimpia, rușinată, a încercat să scuze:
Copilul, de când citește, nu ratează niciun afiș sau gard scris. I-am spus că unele cuvinte nu se spun. Dar, după aceea, el le-a scris pe tancurile dușmanului. Nu îmi dau seama de ce.
Nu mai asculta nimeni explicații. Chipul profesoarei respectate se făcuse roșu. Oaspeții șușoteau, nimeni nu voia să audă scuze. A doua zi, Olimpia a început, ca și până atunci, să-i spună Sandrei vorbe grele. Dar Sanda, cu obrăznicia adunată, i-a zis răspicat:
Dacă mai aud vorbele acestea, nu te mai las nici să te plimbi cu Vlad! Așa că ai grijă și ține limba în frâu!
Olimpia s-a supărat, dar nu a zis nimic. Nici nu voia să-l piardă pe Vlad. Știa prea bine că un nepot ca el nu va mai avea… Și aşa a înțeles că e mai bine să tacă.
