Dacia lui tata
Faptul că tata vânduse dacia fără să o întrebe, am aflat într-o clipă, total pe neașteptate. Eram în gara din Iași, la oficiul telefonic, încercând să o sun pe mama, care era plecată la Bălți. Și nu știu cum s-a întâmplat probabil o greșeală a telefonistei , m-a conectat la o convorbire unde celelalte două voci, total necunoscute, discutau aprins: Nu mai avem dacia, am vândut-o bine și putem să… Fel de fel de planuri, inclusiv să o ajute pe Olguța cu ceva bani! Parcă era o secvență dintr-un film vechi, cu telefonistă agitată și fire încâlcite. Două orașe, două persoane apropiate mama mea și sora ei, Irina , iar eu auditor accidental la cel mai important eveniment al zilei: dacia se dusese.
Vocea mamei vibrând, cunoscută, o despărțeau de mine o sută douăzeci de kilometri, transformând totul în simple unde sonore. Fizica mă încurcase mereu, tata insista să învăț, dar eu o înțelegeam greu.
***
Tată, de ce în septembrie e soarele anume așa?
Cum adică, Olga?
Nu știu, nu pot explica… Parcă e mai blând, o lumină altfel decât în august.
Trebuie să înveți fizica, Olguță, în septembrie stelele stau cu totul altfel! Prinde mărul! râse tata și-mi aruncă un măr uriaș, ușor turtit și lucios, roșu, cu miros de miere.
Ionatan?
Nu încă, nu s-au copt. E un Parmen de Iași.
Mușcasem cu poftă și simțeam spuma albă, dulce, cu gust de vară și pământ. Soiurile de mere le încurcam mereu, ca și fizica. Asta era problema zilei! Pentru că, da, eu, Olga Tomescu, elevă în clasa a VIII-a, eram îndrăgostită de profesorul de fizică. Universul părea că se restrânge la el, ca totul închipuit într-un simplu caiet dictando. Tata pricepea, după ochii mei absenți și felul în care nu mai mâncam. I-am spus, cu un an în urmă, și toată noaptea am plâns pe genunchii lui ca o copilă. Mama era plecată la Covasna, la sanatoriu. Irina, sora mai mare cu doisprezece ani, studia la București.
La dacie tata înflorea, fluiera mereu melodii numai de el știute. Acasă, nu-l auzeam niciodată acolo conducea corul familial: mama, o femeie superbă, roșcată, cu păr ondulat pictat cu hena, era șefa bibliotecii militare. Lună de lună ieșea din baie cu turban de prosop și miros de paie și ploaie. Frumusețea ei se remarca dintr-o privire, iar tata era mai scund, aproape cu zece ani mai bătrân, și discret un bărbat nu trebuie să fie frumos, zicea mama, dar eu mă simțeam trădat când o auzeam.
Discret pe lângă mama, mereu strălucitoare, cu gesturi sonore spart vesel farfuriile. Mama ținea la ordine și confort, dar trebuia să accepte soldatul tatei: armată, foști colegi care rămâneau peste noapte la noi prin camera mică. După ce a fost disponibilizat în 1960, la reforma comunistă un milion trei sute de mii de soldați, a rămas civil, șef mecanic la Telegraful din Bârlad. Soldații i-au ridicat dacia, muncind pe rând, gratis, săpa cu tata pământul. Căsuță micuță, o cameră cu prispă, unde citeam pe acoperiș, primind la borcan agrise și cireșe direct cu macara de la tata. Era raiul nostru. Mama nu prea venea, proteja mâinile frumoase, îngrijite până la perfecțiune. Eu le admiram, tata le săruta cu drag.
Cu mâinile astea doar cărți împarți, nu sapă țărâna, râdea, șugubăț, și-mi făcea cu ochiul.
***
Primele picături de ploaie din septembrie bubuiau vesel pe acoperișul verandei. Am strâns cartea.
Olga, hai jos mama și Irina vin imediat, trebuie să mai pregătim masa, vocea blândă a tatei răsuna neobișnuit de limpede la dacie.
Eu am mai stat, cu fața spre cerul umflat de ploaie. Mă mângâiau raze, norii nu erau fioroși. Pe acoperiș ești mai aproape de stele și la doi pași de vecini, dar tot departe de lume… Fuga de fizică, pe holurile căminului din Cluj, unde ajunsesem studentă la jurnalism cu regulile lui mereu schimbătoare.
În primele zile de septembrie n-am prins loc la cămin, stăteam cu chirie, în cameră cu gazda, cealaltă o ocupau niște studenți din Chișinău. La cursuri: adânc, necunoscut, literatura și limba. Profesorii carismatici, toată grupa îi adora, un farmec intelectual irezistibil. După ore dor de casă, nu aveam prieteni. Mâncam la cantină și mă plimbam cât era orașul de lung, sub soare străin. Arhitectura mă răcea, mă îndepărta de tot ce iubeam.
În bucătărie mirosea a merele tatei, aduse cu cutia, ca mulțumire pentru gazda distantă. De la mirosul dulceag și ușor alterat, inima mi se scufunda și lacrimile stăteau gata să curgă.
Când am intrat la cămin, am constatat că vecinele toate studente din Republica Democrată Germană: Viola, Margit, Marion. Seara capul îmi zbârnâia de atâta germană, ieșeam pe prispă să respir. Fetele se țineau scai după mine să cerșească țigări, dar le plăteau întotdeauna. Se minunau de murăturile mamei mai ales roșiile cu usturoi , savurau cu cartofi prăjiți. Când proviziile mele se terminau, scoateau salamurile lor aduse de acasă rar ne invitau și pe noi. Spre sfârșitul anului universitar, în mai, plecau acasă, lăsau gunoaie de ghete de iarnă noi lângă container. Româncele le luau discret și se bucurau de galoșii nemțești.
***
Olguță, taie varza, eu scot morcovii. Supa e gata!
Fereastra micii bucătării aburea de la oala cu supă. Un căpățân uriaș de varză sfârâia pe tocător am smuls o foaie și, mâncând-o, am simțit iar gustul pământului. M-am apucat de tocat varza cu veselie, a deschis fereastra, lăsând să intre miros de frunze arse, mere și pământ ud. Din curte, tata săpa greu, știam că-l doare spatele, așa că am fugit să îl îmbrățișez. S-a întors, m-a luat în brațe, a sărutat creștetul, n-a zis nimic.
Seara, doar Irina a venit. Mama avusese dureri de cap și rămăsese acasă.
***
Timpul a trecut: universitatea, căsătoria de studentă, debutul la ziarul Noutățile Aviației din Brașov, primul infarct al tatălui, nașterea fiicei mele, Marisha, chiar și divorțul. Cinci ani, schimbări peste schimbări. Soțul mă lăsase, iar eu locuiam cu Marisha, de doi ani, într-o garsonieră închiriată. Tata venea la două săptămâni, sâmbăta, aducea bunătăți, se juca cu nepoata.
Olga, nu te supăra pe mama că nu vine la fel de des ca mine, e greu drumul… Și cred că și-a găsit un pretendent…
Tată, hai că glumești! La vârsta ei?
Râsul lui a fost amar, a tăcut. Am văzut brusc că i-a albit tot părul, că se adunase. Nu mai fluiera.
Tată, vreau să iau concediu de luni hai la dacie cu Marisha, cât mai e cald!
***
Dacia era scufundată în frunze, ultima săptămână blândă de octombrie și toamnă târzie. Am pornit soba, am făcut ceai cu frunze de coacăz. Am prăjit plăcinte din cartofi, tata mătura frunzele, Marisha le arunca peste el și râdea din suflet. Se auzea iar fluieratul tatei, din grădină.
Seara am făcut focul. Vecinii nu mai veneau, totul era gol în jur. Tata băga bucăți de pâine pe câte un bețișor de cireș și o ajuta pe Marisha să le coacă pe jar. Eu mă încălzeam la flăcări, visam la zilele de voluntariat în Codrii Moldovei, cântecele la chitară, beatitudinea iubirii fără obiect. Focul schimbă chipurile oamenilor în taină. Am cunoscut soțul acolo, și tot acolo, la muncă, m-au chemat la ședința de partid, să-mi aprobe candidatura în PCR. Am tocit statutul, materialele congreselor. Și, dintr-o dată, detalii personale divorțul, caracterul. Am bâiguit, aproape plângând, până când colegul meu, Costică, s-a ridicat nervos:
Aici nu e comitet de comuniști, e adunare de neamuri proaste!
Ani la rând am rememorat totul cu strângere de inimă.
Seara, după ce s-a stins focul, a parcat o mașină la poartă. Mama a coborât, elegantă, cu palton colorat, zicând că a fost adusă de colegul de la serviciu. Marisha îi sări în brațe, tata schiță un salut neliniștit.
Și ce e cu colegul?
Să nu fii gelos, Sava, omul doar m-a adus! Nu-l cunoști…
La masă, discuția nu mergea, Marisha devenea agitată. Mama mă întreba despre serviciu, dar se vedea că gândea la altceva. Tata tăcea, o privea insistent, iar umerii i se lăsau pe zi ce trece. Seara fusese ruinată…
***
Anul următor, tata s-a stins. Infarct masiv, a plecat repede, într-un octombrie cu multă lumină. După înmormântare, am luat concediu și am venit la dacie. Marisha a rămas la soacră.
Totul îmi scăpa din mână merele roiau ca niciodată. Dădeam găleți pe la vecini, fierbeam dulceață cu mentă și scorțișoară, fix cum îi plăcea tatei. A venit și Ivan Alexandrescu, prieten vechi de familie, cu care tata mergea la pepiniera de la Uricani să cumpere puieți de soi.
Stau două zile, Olguță, să toc grădina, să leg puieții… dacă nu te deranjează.
Ivan, nu… Mulțumesc!
De la Olguță mi-au dat lacrimile simțeam în sfârșit durerea irevocabilă, orfană, de parcă așteptam să-l revăd pe tata. Primele zile, dimineața, pluteam între somn și realitate ceva mă apăsa, până conștientizam: nu mai e…
Apoi, vina că nu l-am putut păstra lângă mine.
Să nu vinzi dacia, Olga, promit că vin să te ajut. Știi, tu erai mică, mergeam cu Sava la Uricani, povestea mereu de tine, nu despre Irina. Că tu vei fi mai harnică! Stătea, analiza copacii… Eu îl grăbeam.
Ivan a stat trei zile, a întors pământul, a curățat pomii, a pus îngrășământ, chiar la pragul casei a plantat trei tufe de crizanteme galbene.
Trebuia puțin mai devreme, dar dacă e toamnă caldă, sigur prind! În memoria lui Sava La primăvară punem și trandafiri.
Ne-am îmbrățișat la despărțire. Începuse ploaia, la poartă stăteam mult și priveam cum se depărtează Ivan. S-a întors, mi-a făcut semn hai în casă. Ploaia insista, bătea pe acoperiș, vântul a trântit poarta scârțâind jalnic. Pragul era plin de petale galbene. Totul era al tatei și ploaia, și copacii, și mirosul de pământ, chiar și casa. Așa că el rămâne aici, mereu. Iar eu voi învăța pas cu pas tot ce trebuie. Voi veni cu Marisha până la bruma, două ore cu autobuzul. Primăvară cum se topește zăpada, poate facem rost și de încălzire. Deja strâng bani. Și neapărat merg cu Ivan la Uricani, să alegem coacăz alb tata visase la unul.
***
Peste jumătate de an, la început de aprilie, când încă era zăpadă, dacia a fost vândută. Am aflat întâmplător, tot de la telefonul din gară, sunând acasă din drum spre Uricani. În cabina înghesuită, pe podea, într-o sacoșă legată de rădăcini cu un tricou vechi umed, stătea un puiet de coacăz alb…







