18 iunie 1993
Astăzi nu-mi găsesc locul. N-am mai simțit atâta mânie de multă vreme. Dacă ar fi să fiu sincer până la capăt, totul era clar: Maria, soția mea, era însărcinată. Exact acum, când credeam că, în sfârșit, începem să avem o viață stabilă. Erau anii 90 în Moldova, o perioadă tulbure, cu inflație și șomaj, când fiecare leu era strâns la pungă, iar cine avea un serviciu stabil era considerat norocos. Nu de mult, Maria tocmai obținuse un post la Biblioteca Județeană din Bălți, cu un salariu de aproape 450 lei moldovenești, care pe-atunci era o sumă bunicică.
De-abia ieșisem la lumină și, iată, inevitabilul. Ne-am întrebat de zece ori: Cine o să mai angajeze o femeie după două concedii de maternitate? Aveam deja un băiat, Doru, care tocmai terminase clasa întâi. Înainte de prăbușirea Uniunii, când lucrurile păreau clare și viața curgea lin, ne doream și al doilea copil. Dar n-a fost să fie atunci, iar acum ni se părea imposibil.
Cina a fost o tăcere apăsătoare, urmată de discuții fără sfârșit. Într-un final, ne-am hotărât Maria urma să facă întrerupere de sarcină.
Locuiam în satul Sângerei, destul de mare, cu o policlinică la o aruncătură de băț. Atunci, nu existau reguli stricte, comisii sau perioade de gândire; doar răspunsul la întrebarea directă din partea ginecologului: Doriți să păstrați sarcina? Gata.
Singura doamnă doctor din sat, doamna Claudia Luca, renumită pentru seriozitate, urma s-o asiste pe Maria. Îmi amintesc dimineața aceea mohorâtă de sfârșit de iunie: Maria a pornit pe jos până la spital, aerul apăsător, peste 30 de grade la umbră, fiecare pas un efort. La nici jumătatea drumului, i s-au înmuiat picioarele, somnul o biruia, amețea… A renunțat și s-a întors acasă să doarmă; n-a mai avut putere pentru nimic.
A doua zi, când a reușit să ajungă la spital, a fost anunțată că doctorița se îmbolnăvise și nu va reveni la muncă mai devreme de două săptămâni.
***
Două săptămâni, mamă, înțelegi?! striga Maria la telefon, mai mult plângând decât vorbind. Mai am un pic și încep să-mi simt copilul mișcând…
Soacra ei, doamna Vera, asculta răbdătoare și ofta adânc.
Fata mea, poate că nu-i scris, să știi? Poate nu-i voia Domnului…
Cum nu-i scris, mamă? Tu știi cum o să ne descurcăm? Din ce să trăim? Cine mă mai ia pe mine la lucru după încă un concediu?
Lasă, mamă, o să vă ajutăm noi, cum putem…
Dar Maria era hotărâtă; tonul i-a tăiat orice replică soacrei ei.
***
Am încercat să găsim altă variantă. La spitalul județean din Bălți era o listă de așteptare de nu-ți mai venea să crezi: trei săptămâni cel puțin.
***
Măi, Maria, am vorbit cu o cunoștință la Drochia i-a spus la telefon Ana, vechea ei colegă de liceu. E doctoriță acolo, zice că te poate ajuta mâine dimineață. În jur de 120 de lei… Gândește-te, să nu ratezi ora!
Zis și făcut. A doua zi, la șapte, Maria era deja în autobuz spre Drochia. I-au revenit stările de greață și slăbiciune, dar nu voia să îmi spună. Doar ochii ei plecați vorbeau destul.
Drochia părea pustie, ploua mărunt, vântul răcorea totul, departe de nădușeala zilei de ieri. Spitalul, situat într-o clădire veche, părea o relicvă a timpului: pereți cojiți, rafturi goale în vestiar. Holul era scufundat într-o liniște ciudată, de parcă timpul stătuse pe loc.
Maria a intrat la recepție. Dintr-o dată, și-a dat seama că în spatele unui birou decrepit stătea o femeie cu privirea pierdută și voce de ascuțitoare veche.
Cu ce vă pot ajuta? a întrebat Maria.
Nu cunoaștem nicio doamnă doctor Mihăilă aici! i-a trântit infirmiera, fără să ridice ochii.
Dar… mi s-a spus că trebuie să fiu aici. Chiar nu e?
Nu avem pe nimeni cu numele ăsta, v-am spus!
Șocată, Maria a simțit cum o cuprinde panica. Ochi în ceață, din gură femeii scăpând un rânjet straniu, cu dinți pătați, aproape negri. Frica a prins-o de umeri și, fără să-și mai aducă aminte ce căuta, a fugit până la autogară, unde s-a mai liniștit printre călători.
***
Ce-ai pățit, măi femeie? m-a sunat Ana peste câteva ore. Doctorița te-a așteptat, uite că m-am pus bine cu ea pentru tine!
Nu știu, Ană… Mai bine o să aștept pe doamna Claudia, să vină acasă…
Ploua și mai tare; Maria privea de pe fereastră curtea, pustie. Dintr-o dată, a văzut o mamă grăbită, cu băiatul ei tras de mână și o fetiță blondă, râzând cu gura până la urechi, stropindu-se cu ploaia. Copiii alergau veseli, iar mama încerca să-i ferească de stropi cu umbrela. Sufletul Mariei a tresărit. Poate că, peste câțiva ani, și noi vom merge împreună prin ploaie…
***
După aproape o lună, Maria a mers iar la spital. Medicii i-au spus că e prea târziu, sarcina e prea avansată pentru o întrerupere.
Eh, așa a vrut Domnul, să știți… i-a spus doamna Claudia, zâmbind cald.
De data aceasta nu am mai protestat. Am mers amândoi acasă, liniștiți, și i-am dat vestea lui Doru că va avea o surioară.
Noaptea, Maria a visat un parc plin de verdeață și flori, iar la capătul aleii o fată de vreo paisprezece-cincisprezece ani, blondă, cu pistrui, i-a făcut cu mâna:
Să mă chemați Lidia! a strigat ea și a zâmbit fericită.
***
Au trecut șaisprezece ani. Astăzi, când o privesc pe Lidia, cu zâmbetul ei cu gropițe și ochii albaștri ca ai Mariei, știu că viața, uneori, alege pentru noi mai bine decât am putea noi. Le-am povestit copiilor noștri despre acele luni. Lidia m-a îmbrățișat și a spus: Dacă nu veneam eu, altcineva oricum ar fi avut grijă de voi! Astăzi știu sigur: copiii își aleg părinții înainte să apară pe lume. Da, așa cred și pentru asta sunt recunoscător.







