Ani la rând am crezut că soțul meu își respectă responsabilitățile față de fiicele lui din prima căsătorie. De fiecare dată când întrebam de cele trei fete ale lui, mă asigura că totul merge bine, că le trimite lunar pensia alimentară. Totuși, mereu mi-a rămas o îndoială în suflet care nu-mi dădea pace.
Într-o marți dimineață, pe când el era plecat la serviciu, am luat o adresă veche găsită întâmplător printre actele lui de divorț și am pornit spre un cartier de la marginea Chișinăului. Zona era săracă, cu străzi strâmte și blocuri scorojite, cu totul străină de liniștea din mahalaua noastră. Când am coborât din mașină, am simțit deja o greutate pe inimă.
Am bătut la ușă și mi-a deschis o femeie obosită, cu umeri lăsați fosta lui soție, mama fetelor.
Da? m-a întrebat bănuitoare.
Bună ziua. Eu sunt actuala soție a lui Doru. Avem nevoie să vorbim.
Fața i s-a înăsprit pentru o clipă, apoi a oftat și m-a poftit înăuntru. Casa era curată, dar lipsită de orice confort, cu mobilier puțin și vechi. Se vedea că trăiau cu greu și că fiecare leu conta.
Ce vrei de la noi? mi-a zis, cu mâinile strânse la piept.
Vreau adevărul. El spune că vă trimite bani în fiecare lună Dar am nevoie să aud direct de la tine.
A râs amar.
Bani? De mai bine de un an n-am văzut niciun leu moldovenesc de la el. Ne descurcăm cu banii mei munciți ca femeie de serviciu și cu ajutorul mamei mele. Noi nu contăm pentru dânsul.
Am simțit că mă cuprinde amețeala. Atunci, ușa camerei s-a deschis și una dintre fetițe, de vreun șapte ani, a intrat încet. Fața ei era palidă, părul încâlcit, rochia peticită.
Mamă, îmi e foame, a șoptit.
Mi-au dat lacrimile. Eu trăiam în casă spațioasă din centrul orașului, cu covoare moi și tot confortul, iar ele strângeau bănuți pentru o franzelă.
Unde-s celelalte două? am întrebat în surdină.
La școală. Vin acasă peste o oră.
Bine, am zis, întărindu-mă. Te rog să le iei de la școală. Mergem cu toții la cumpărături.
Cum? Nu nu pot primi așa ceva
Nu te întreb dacă accepți, am rostit ferm. Nu-i nici pomană, nici favor. E datoria care trebuia de mult acoperită.
Am mers toate patru la cel mai apropiat magazin universal. Am cumpărat fetelor haine, ghete, geci, ghiozdane și rechizite. Le vedeam pe fete cum zâmbesc larg, încercând hainele noi, iar zâmbetele acelea mă rupeau și mă vindecau, deopotrivă. Am luat și pentru mamă un palton, produse de igienă, mici lucruri care să-i redea puțin din demnitate.
Nu știu ce să spun murmură ea cu ochii în lacrimi. Mulțumesc
Nu-mi mulțumi. Acesta e doar începutul.
Când am ajuns acasă la apus, el stătea în sufragerie, cu ochii la televizor, liniștit ca și cum nu ar avea trei copii undeva în nevoie.
Unde-ai fost? a întrebat fără să mă privească.
Să fac cunoștință cu fiicele tale. Cu cele pe care pretinzi că le ajuți.
A încremenit. S-a ridicat brusc.
Pot să-ți explic
Nu vreau explicații, l-am oprit rece. Îmi faci bagajul. Acum.
Cum adică? Asta e casa mea!
Nu. Asta e CASA MEA pe numele meu, cumpărată cu banii moșteniți de la părinții mei. Vreau să pleci, Doru. Chiar acum.
Te rog, hai să vorbim
Am zis destul. Dacă nu-ți strângi singur lucrurile, o fac eu.
Am urcat și am tras de sub pat valizele lui. Am pus în ele tot ce-i aparținea, pe el rugându-mă să nu mă grăbesc. Am adus bagajele în curte și le-am lăsat acolo.
Mâine vorbesc cu avocatul, i-am spus. Și mă voi asigura că de acum înainte plătești fiecare leu datorat fetelor tale, chiar de va trebui să-i achit eu din buzunar.
A rămas mic în lumina intrării, printre hainele și lucrurile împrăștiate.
Am închis ușa și m-am lăsat pe ea, tremurând toată. A fost, poate, cea mai grea, dar și cea mai ușoară hotărâre pe care am luat-o vreodată.
Am făcut oare bine că l-am alungat fără să-i mai dau o șansă să vorbească? Sau trebuia să-l ascult? Răspunsul nu l-am aflat nici azi, dar știu că inimile acelor trei surori meritau dreptate.
