Reîmprospătare după patruzeci
În zilele lucrătoare, Ana se trezea înaintea deșteptătorului. Nu pentru că dormea destul, ci pentru că undeva în adâncul ei începea să bifeze mental: să apuce să se dea jos din pat, să ajungă la duș, să-și prindă părul în coadă, să înfulece un iaurt, să verifice mailul cât fierbe ceaiul. Apartamentul era tăcut, doar frigiderul mai ofta din când în când sau vreun vecin pornea Dacia în fața blocului. Ana locuia cu soțul ei, Sergiu, și cu fiul lor adolescent, care se trezea mai târziu și se văita zdravăn dacă era grăbit la ieșirea din casă. Sergiu pleca la muncă devreme, și dimineața schimbau mai multe mmm-uri decât cuvinte.
Pe fișa postului suna frumos: coordonator proiecte. În realitate, era plin de tabele, mailuri, avize, termene, așteptările altora și acea vitală nevoie de a nu ieși niciodată din pepeni, să fie mereu amabilă și disponibilă. Învățase să nu afișeze ce simte, să netezească colțurile conversațiilor, să răspundă pe pilot automat să nu se ia nimeni de ea. Lucrurile astea se apreciaseră. Era plătită la timp, pe carte de muncă, avea concediu conform graficului și asigurare medicală privată de care abia dacă apuca să beneficieze.
La birou mirosea mereu a cafea de la automat și a praf de imprimantă. Ana se așeza la masa ei de lângă fereastră, deschidea laptopul, și ziua se desfăcea în sarcini ca un pachet de cărți. Uneori se surprindea privind mâinile ei pe tastatură și se gândea: de câți ani scriu ele cuvintele altora? Gândul era prostesc, dar rămânea. Atunci își amintea de caietul roz din gimnaziu pe care desena chipuri și copaci pe margini, și cum profesoara de Educație Tehnologică îi spusese într-o zi: Tu ai ochi. Atunci părea o promisiune. Apoi s-a pierdut printre teze, admitere, job, credit la Prima Casă.
În dulapul din bucătărie Ana mai avea încă o cutie de acuarele, cumpărată acum vreo zece ani, ca să încerce. A stat acolo atât de mult, încât devenise parte din decor. Ana mai ștergea praful pe lângă cutie, dar n-o deschidea niciodată.
Schimbarea n-a început cu vreo dramă. A pornit cu mărunțișuri, evenimente pe care separat le-ar fi dus fără să clipească, dar împreună s-au grămădit.
Luni, spre exemplu, șeful de departament, un bărbat atât de scrobit și uscat că și dacă ar fi tunat afară tot ar fi vorbit în șoaptă, a chemat-o și i-a zis:
Ana, iar n-ați presat destul furnizorul. Am pierdut două zile. E în sarcina dumneavoastră.
Nu s-a răstit. Și, tocmai de aceea, vorbele acelea apăsate o loveau mai tare. Ana a încercat să explice că furnizorul nu răspundea, că a sunat, că are și mesaje salvate. Șeful a dat din cap ca și cum a auzit-o și tot cu Trebuia rezolvat a încheiat.
Când a ieșit de la el din birou îi tremurau degetele. S-a așezat la biroul ei și a privit mult timp ecranul fără să vadă un rând.
Apoi, miercuri, a sunat o fostă colegă, cu care lucrase la început, și i-a spus c-au auzit de la un amic comun, un bărbat puțin mai în vârstă ca Ana, că l-a lovit un AVC.
E încă în viață, cică… dar și de aici o avalanșă de detalii despre spital, cât de brusc s-a întâmplat totul.
Ana asculta și dădea din cap, deși nimeni nu o vedea. După telefon, a ieșit în baie, s-a închis într-o cabină și a izbucnit în plâns. Nu pentru că i-ar fi fost foarte aproape acel om. Mai curând pentru că și-a imaginat cu prea multă ușurință cum ar fi să i se întâmple ei, cât de rapid se poate termina las că mai am timp.
Vineri seara, acasă, Sergiu i-a comunicat sec:
Săptămâna viitoare iar întârzie bonusul. Nu e grav, da hai să fim mai atenți cu cheltuielile.
O spunea ca și cum vorbea despre ploaie. Ana a dat din cap, dar pe dinăuntru parcă o strângea ceva. Știa că nu e grav înseamnă: fără comenzi de mâncare, amânăm adidași pentru fiu, nu discutăm despre ieșit din oraș la final de săptămână. Și nici despre vreo greșeală permisă.
Sâmbătă s-a văzut cu prietena ei, Mariana, într-o cofetărie cochetă de lângă Piața Unirii. Mariana lucra ca psiholog școlar și arăta mereu ca și cum știe să respire cu tot plămânul. Au discutat despre fii, prețuri și faptul că îi doare spatele pe toți. La un moment dat, Mariana s-a uitat mai atent la Ana și a întrebat:
Tu cum te simți, de fapt?
Ana voia să spună obișnuitul bine, dar cuvintele n-au ieșit. A realizat că dacă zice bine acum, minte ca pe bandă rulantă deja de ani de zile.
Sunt obosită, a zis ea. Și parcă… nu-s unde trebuie.
Mariana n-a sărit s-o aline. A dat doar din cap, ca și cum știa de mult.
Tu mereu ai desenat, a zis după o pauză. Ții minte când la team-building ai desenat cu pixul pe șervețele jumătate de masă până a venit mâncarea?
Ana a zâmbit stânjenită, ca și când ar fi fost prinsă făcând boacăne de copil.
A, o joacă…
Și dacă nu-i doar o joacă? s-a aplecat Mariana. Când ai făcut ultima dată ceva doar pentru că te atrăgea?
Ana a rămas cu gura deschisă. S-a străduit să-și aducă aminte și n-a putut. În minte îi apăreau doar treburi de făcut, nu de încercat.
Am patruzeci și trei de ani, a zis Ana într-un final. Ce interesant să mai fie?!
Mariana a ridicat din umeri:
Patruzeci și trei nu-i verdict. E doar o cifră. Întrebarea e ce faci de acum încolo.
Acasă, Ana n-a putut adormi. Sergiu deja trăgea la rădăcină, băiatul se juca zgomotos cu căștile în cameră, iar Ana privea tavanul. Se gândea că, dacă nu schimbă nimic, la anul va fi la fel. Și peste doi. Și peste zece. S-a gândit la cunoscutul cu AVC, la șef, la bonus, la cutia cu acuarele. Întrebarea din interior, care până acum era doar un muget nesatisfăcut, s-a formulat clar: chiar are voie să vrea altceva?
A doua zi, a coborât cutia cu acuarele. A deschis-o capacul a pocnit, înăuntru stăteau frumos aranjate pastilele, unele deja uscate pe jumătate. A găsit niște hârtie veche de xerox, a pus un pahar cu apă și a tras o dungă cu pensula. S-a întins stângaci, acuarela a curs, foaia s-a făcut ca valurile. A ieșit urât. Dar Ana a simțit o ciudată eliberare, de parcă și-a dat voie să fie stângace.
Luni, la birou, în pauză, a deschis site-ul Centrului de Artă pentru Adulți din oraș și s-a uitat la cursul Bazele desenului și picturii pentru maturi. De două ori pe săptămână, trei luni, se putea plăti, dacă lăsa deoparte câte o cheltuială inutilă. Ana s-a holbat la butonul Înscrie-te ca la o capcană. A completat datele, a achitat (cu aproape 400 de lei moldovenești), a primit mail de confirmare și i-au transpirat palmele.
Să-i spună lui Sergiu a fost și mai greu decât să apese butonul.
M-am înscris la un curs, a spus la cină. Băiatul butona telefonul, Sergiu mesteca în tăcere.
Ce curs? s-a uitat Sergiu la ea peste farfurie.
Desen și pictură. Pentru adulți.
Sergiu a rămas cu furculița în aer.
Pentru ce?
Ana pregătise deja explicații gen pentru suflet, să mă relaxez, am visat de mult. Dar acel pentru ce a sunat ca un refuz de bon fiscal.
Pentru că vreau, i-a scăpat direct, spre uimirea ei.
Sergiu a pus jos furculița.
Tu știi că nu-i timpul să… te joci. Avem rată la bancă, băiatul termină liceul. Tu ai job bun. De ce să tulburi lucrurile?
Băiatul a ridicat capul:
Mami, vrei să devii pictoriță?
Nu era ironie, doar curiozitate. Ana a simțit că i se încălzește pieptul, dar apoi s-a stins.
Nu știu, a spus cinstit. Doar vreau să încerc.
Sergiu a oftat:
Încearcă. Doar să nu fie în detrimentul la…
Cuvintele să nu fie în detrimentul au rămas atârnate ca un paragraf de contract.
Primele lecții semănau cu o întoarcere la școală, doar că fără notă. În sală mirosea a guașă și a hârtie umedă. La mesele lungi stăteau oameni de toate vârstele: o fată în pulover verde aprins, un bărbat cu barbă ordonată la vreo cincizeci de ani, o femeie tunsă scurt, gen doctoriță. Profesoara, energică și caldă, explica cum să ții creionul, cum să vezi formele, cum să nu îți fie frică de pagina albă.
Ana se temea. Strângea creionul prea tare, o dureau palmele. I se părea că toți ceilalți sunt mai buni. Când trecea profesoara pe lângă ea, Ana se îndrepta ca la inspecție. Dar treptat, cu fiecare lecție, frica dispărea pe măsură ce se concentra pe linie, pe umbră, pe faptul că mărul din natură moartă arunca o pată moale pe hârtie.
Acasă începu să își acorde timp. Nu mult: o jumătate de oră după cină, când Sergiu privea Știrile, iar băiatul avea temă. Întindea pe masă foaia, paharul, pensulele. Uneori Sergiu trecea fără să zică nimic. Alteori întreba:
Ei, ce-ai mai pictat?
În ton era curiozitate, dar și scepticism.
La birou, Ana nu mai mânca la calculator, ieșea afară. Se surprindea privind oamenii, umerii, lumina pe fețe și își imagina cum ar desena totul. Era ciudat și… plăcut. Dar cât avea impresia că fură timp de la familie sau job, sentimentul de vinovăție creștea.
Peste o lună, șeful a anunțat un nou proiect cu ore suplimentare pentru toți. Ana la ședință avea doar în cap: am cursuri marți și joi. S-a hotărât să spună:
Marțea și joia seara am niște angajamente a zis încet. Pot rămâne alte seri.
Șeful s-a uitat la ea de parcă ar fi spus o glumă nepotrivită.
Care angajamente? întreabă el.
Ana a roșit.
Cursuri.
De perfecționare? confirmă el.
Nu. De artă plastică.
Cineva a pufnit discret. Ana n-a sărit să vadă cine. Șeful a tăcut, apoi a spus:
Ana, acum muncim toți pe baricade. Lăsați mofturile personale.
Cuvântul mofturi a durut mai tare decât orice critică. Ana a dat din cap, dar pe dinăuntru s-a strâns ca un arici. După ședință, un coleg mai tânăr i-a râs:
Ne-am găsit pictorița biroului! Să nu ne uiți când expui la galerie!
Ana a zâmbit controlat și i-au luat foc obrajii.
Totuși, seara a mers la curs. În tramvai se gândea: poate șeful are dreptate. Poate chiar sunt mofturi. Poate ar trebui să fie adulți scalzi, nu visători. Dar când a intrat în sală și a văzut pe masă ceșcuța de ceramică și un măr pe o bucată de pânză gri, parcă i-a mai trecut. Acolo nimeni nu-i cerea să fie folositoare. Doar să privească.
La mijlocul cursului, profesoara a propus o mică expoziție la biblioteca raională cu lucrările lor. Nimic festiv, doar niște desene lipite pe un panou, invitați apropiați. Ana voia să refuze. Să arate cuiva ce-a desenat îi părea și mai greu decât să rămână peste program.
Nu gândiți expoziția ca pe un examen, i-a zis profesoara. E doar o ocazie să vedeți ce ați făcut.
A acceptat. A ales trei lucrări: un studiu cu grafit, un peisaj de oraș cu acuarelă și portretul fiului, făcut pe ascuns după o poză. Portretul ieșise cam strâmb, dar avea viață în ochi.
În aceeași perioadă s-a produs și coșmarul financiar. Lui Sergiu i-au tăiat o parte din bonus. A venit acasă abătut.
Trebuie să revizuim bugetul, i-a zis când erau singuri. Rata nu dispare de la sine.
Ana a dat din cap. Deja se vedea tăind și ultima cheltuială superfluă.
Și… poate la cursuri, cât să aștepți? Le lași puțin deoparte? Reluăm mai târziu.
Ana a simțit cum îi crește reacția de Nu! nu furie, nu obidă, doar o încăpățânare mută.
Am achitat până la final, a zis și mai e doar o lună.
Nu banii mă sperie, s-a încruntat el. Timpul. Vii târziu, obosită. Băiatul e singur, eu la fel.
Ana voia să zică: băiatul demult e singur, tu la fel, eu sunt mereu epuizată. Dar n-a mai zis. L-a văzut pe Sergiu nu ca pe un inamic, ci ca pe unul care se teme că dacă zguduie puțin construcția, se prăbușește totul.
Pot să cer la job patru ore sau să lucrez parțial de acasă, i-a ieșit vorba înainte de a gândi. Dau de veste repede.
Sergiu a ridicat din sprâncene:
Serios?
Nici Ana nu era sigură. Dar spus așa cu voce tare, se simțea deja adevărat.
Nu vreau să trăiesc așa la nesfârșit, a zis încet. Nu vreau doar să supraviețuiesc.
Sergiu a tăcut, apoi a spus:
Nu înțeleg. Dar nu vreau să ajungi să regreți.
Ana gândea că deja regretă. Dar nu cursurile…
Dezastrul adevărat a venit la o lecție cu o bustă de ghips. Ana s-a străduit o oră: a măsurat, a șters, a trasat. Avea impresia că i-a ieșit. Profesoara s-a uitat, apoi i-a spus:
Sunteți prea grijulie. Atât de tare vă e frică să greșiți, că desenul rămâne plat. Nu dați formă, doar contur.
Ana a simțit un nod în gât.
Mă străduiesc. I-a ieșit o voce moale.
Se vede, dădu din cap profesoara. Dar nu e de ajuns. Trebuie să vă permiteți să stricați foaia. Altfel, faceți corect, dar mort.
Cuvintele nu au fost crunte, doar tranșante. Ana le-a recunoscut în tot: la desen, la job, în viața în care era mereu corectă. A simțit impulsul să lase tot și să revină acolo unde știe să facă bine. Unde e apreciată pentru ordine.
Seara, acasă, a lăsat geanta pe hol și n-a mai intrat în bucătărie. S-a încuiat în baie și a stat mult cu mâinile sprijinite de chiuvetă. Dincolo de oglindă o femeie cu ochii obosiți și praf de creion pe degete. Cât sunt de caraghioasă, și-a zis. Ce cred eu, că pot să pornesc de la zero?! Voia să scrie profesoarei că nu mai vine, să anuleze expoziția, să pună la loc cutia cu acuarele pe dulap.
A ieșit și l-a descoperit pe băiat la masă, făcând teme. Sergiu, cu telefonul. Ana a pus apa la fiert cu mâini tremurânde.
Mamă, i-a zis băiatul fără să ridice capul, vii mâine la meci? Jucăm cu B.
Ana a clipit.
Vin.
Să nu întârzii, a adăugat el.
Sergiu a privit-o:
Ești bine?
Ana voia să zică da, dar iar n-a putut.
Nu prea, a spus. Azi mi s-a zis că fac totul fără viață.
Sergiu a privit surprins:
Cine ți-a zis?
Profesoara, la desen. Dar… se referă și la mine.
Sergiu a pus telefonul jos mai blând:
Uite, nu pricep eu faza cu pictura. Dar văd că trăiești când vorbești despre asta. Văd și când te chinuiește critica. E normal. Orice lucru care contează e așa.
Ana l-a privit și i-a trecut de parcă aruncase cineva în ea cu apă. Nu pentru că a încurajat-o, ci că a văzut-o, nu doar ca element bugetar.
Mi-e frică că doar mă joc, a zis. Că nu e serios.
Și ce-i serios? dădu Sergiu din umeri. Să răbdăm la infinit? Nu demisionezi mâine.
Ana a realizat pentru prima dată că nu-i alegerea între arunc tot și stau pe veci. Alegerea e să nu se mai ascundă, să-și lase un colț unde să se simtă vie.
A doua zi a mers la meciul băiatului, apoi la birou și pe urmă la curs. A venit mai devreme; a simțit foaia, creioanele. Când profesoara a dat temă, Ana a ales o coală nouă, decisă să iasă și strâmb. A trasat linii fără să calculeze tot și, culmea, a prins volum, încă stângaci, dar viu.
Peste o săptămână s-a dus la resurse umane să întrebe de program redus sau lucru hibrid. I-au explicat că se poate, cu cerere și acordul șefului, dar salariul se scade. Ana a ieșit cu foaia unde erau înșirate condițiile, cu un gol în stomac. Mai puțini bani. Mai puțină siguranță. Dar și mai puțină senzație că i se scurge viața pe lângă ea.
A stat mult pe gânduri. A prins pe șef într-o zi mai dezghețată.
Aș vrea să discutăm programul, zise. Pot lucra parțial sau de acasă două zile.
Șeful a ridicat ochii triști:
Știi că nu-i momentul cel mai potrivit.
Da, spuse Ana Dar nici eu nu mai sunt moment potrivit. Sunt epuizată.
Cuvântul epuizată a sunat ca o spovedanie. Se aștepta la glume proaste. Șeful a oftat:
Bine, încercăm două zile acasă pe trei luni. Dacă nu scad rezultatele, continuăm. Dacă nu revenim.
Ana a dat din cap. Nu era o victorie. Era un armistițiu.
În ziua expoziției la bibliotecă, Ana a ajuns înainte, să-și pună desenele pe panou. Holul luminos mirosea a cărți și mobilier proaspăt. Desenele erau de tot felul: naturi moarte colorate, schițe ezitante, portrete nostime de oameni din troleu. Ana și-a prins lucrările cu pioneze, a scris numele și titlurile. Simțea iar sudorile reci.
Au apărut și Sergiu cu băiatul. Sergiu a privit, s-a oprit la portret.
Sunt eu? a zis băiatul uimit.
Tu, a confirmat Ana.
S-a apropiat să-l vadă mai bine.
E cam ciudat. Da-i semănător. Doar că arăt cam grav…
Ana voia să-l scuze dar a zis altceva:
Așa pari uneori.
Băiatul a zâmbit brusc:
E tare, mamă.
Sergiu a rămas tăcut, apoi a zis încet:
Nu credeam că poate fi atât de… real.
Ana s-a uitat la desene și a văzut acolo nu doar greșeli. Văzu timpul scos forțat din rutină. Văzu cum a învățat să nu se ascundă după perfecțiune. Văzu că frica n-a dispărut. Doar că nu mai decide totul.
Când vizitatorii au plecat, și-a adunat lucrările în dosar. Profesoara a venit și i-a zis:
Azi ați părut mai împăcată.
Ana a dat din cap:
Am priceput că nu trebuie să fiu bună din prima, a zis ea. Trebuie doar să fac.
Profesoara a zâmbit:
Asta e treaba adevărată.
Târziu, acasă, Ana și-a pus dosarul pe raft, lângă cărțile băiatului. Nu pe dulap, ci la vedere. Pe masa din bucătărie era hârtia cu condițiile pentru program redus și lista cu cheltuieli pe care o făcuseră cu Sergiu. Ana și-a pus un pahar cu apă, s-a așezat la fereastră și a privit spre curte. În blocurile de vis-a-vis se stingeau luminile pe rând. Mâine o aștepta iar biroul, mailurile, termenele. Seara cursul şi iarăşi foaia albă, care o să-i reziste. Ştia că îi e frică. Dar de-acum ştia şi că frica nu mai e un semnal de oprire.
A scos desenul bustului de ghips din dosar, cel fără formă. Pe spate a scris cu litere de mână: Dă-ți voie să greșești. A pus foaia la loc și a închis dosarul, ca pe o ușă spre o cameră unde poți mereu reveni.







