O prietenă de-a mea locuiește chiar la malul mării. Toamna trecută și-a schimbat apartamentul cu trei camere pe o garsonieră. La început am fost surprinsă de decizia ei: condițiile din vechiul apartament erau foarte bune, chiar dacă camerele erau mici! Dar când mi-a povestit de ce a făcut acest pas, totul a devenit limpede. – Fetelor, nu o să vă vină să credeți! Dar viața mea în garsonieră e acum liniștită. E minunat să locuiești la mare! Dar când ai un „alai” de rude de prin provincie, care visează la vacanțe gratuite la mare… Vin în familie mare și, de obicei, fără să anunțe. Doar suntem rude, nu? „Ne descurcăm noi, încăpem cumva!” Era ca pe bandă rulantă! Vara, apartamentul meu cu trei camere se umplea până la refuz. Și se presupunea că eu, proprietara, dormeam în bucătărie – ce noroc! Așa că am schimbat apartamentul cu trei camere pe-o garsonieră, care-mi place și n-am niciun regret. În sfârșit am scăpat de musafirii nepoftiți. Acum, înainte să vină cineva, se gândește de două ori! Vara asta m-au vizitat doar câteva rude și o prietenă (pe ea am invitat-o, nu ne mai văzuserăm demult). Rudele m-au sunat să mă anunțe că vor veni. Le-am dat noua adresă: nici măcar nu s-au mirat că s-a schimbat. Peste câteva ore au ajuns: patru persoane la ușă – verișoara mea, soțul ei și cei doi copii. – Salut! Am ajuns! Când au văzut că am doar o singură cameră, au rămas mască. – Ni s-a spus că ai trei camere! I-am luat special și pe copii. Le-am zis că au fost informați greșit. Dar pot sta la hotel. – Prietena ta nu poate merge la hotel? Ne înghesuim noi cumva, suntem rude! Până la urmă i-am condus la hotel. Nu mai vreau străini în casa mea! Acum trăiesc liniștită și mă bucur de pace! De ce am dat apartamentul de trei camere de la mare pe o garsonieră: Povestea sinceră a unei moldovence care s-a săturat de rudele în vacanță

O prietenă de-a mea locuiește chiar pe malul Mării Negre, la Constanța. Toamna trecută, a făcut schimb: a dat garsoniera ei cu trei camere pe una cu o singură cameră. La început, m-a mirat alegerea ei locuința veche era foarte bună, chiar dacă nu era prea spațioasă!

Dar după ce mi-a povestit de ce a făcut asta, am înțeles totul.

Fetelor, nici nu vă închipuiți! Viața într-o garsonieră, pentru mine, înseamnă liniște și pace sufletească. Știți cum e să trăiești la malul mării! Dar, când ai un șir întreg de rude de prin sate uitate de lume, care visează pe tot parcursul anului la concedii gratuite pe litoral… Iar când vine vremea, apar cu toată familia, de cele mai multe ori fără să anunțe. Dar de ce să mai anunțăm? Suntem neamuri! Ne înghesuim cumva! Și se transformă totul în tăvălug, un du-te-vino nesfârșit! În plin sezon, apartamentul meu devenea neîncăpător. Și, ce să vezi, eu proprietăreasa ajungeam să dorm noaptea în bucătărie! Foarte comod, nu?

În cele din urmă, am dat apartamentul de trei camere pe o garsonieră, care îmi place și mă bucur de alegerea făcută. Așa am scăpat și de musafirii nepoftiți. Acum, înainte să bată la ușă, or să se gândească de două ori. Vara asta, au venit la mine niște rude ale rudelor și o prietenă veche, pe care chiar am poftit-o, că nu ne mai văzuserăm de ani buni. Rudele mi-au dat un telefon: Venim și noi la tine!

Le-am spus adresa nouă. Nici măcar nu au părut surprinse că am schimbat locul. După vreo două ceasuri, au ajuns: deschid ușa și mă trezesc cu patru persoane pe prag verișoara mea Marcela, soțul ei Mihai și cei doi copii ai lor.

Sărut-mâna, am ajuns!

Când au văzut că am doar o cameră, au amuțit pentru o clipă.

Ni s-a spus că ai trei camere! De-asta i-am luat și pe copii, am socotit că încape toată lumea… Le-am răspuns că cineva i-a informat greșit. Însă pot oricând să tragă la hotel.

Dar prietena ta nu se poate duce la hotel? Ne descurcăm noi cumva aici, doar suntem rude, oricât ar fi de înghesuit!

I-am condus la hotel, am avut destul de străini cât să-mi ajungă o viață. Acum trăiesc liniștit, în pace cu mine însumi, și simt o liniște pe care n-am mai cunoscut-o de mult.

Morala? Uneori, liniștea și spațiul tău personal valorează mai mult decât orice apartament spațios. Și, la urma urmei, nu-i rău să mai spui și un nu politicos, chiar și neamurilor.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one + 1 =

O prietenă de-a mea locuiește chiar la malul mării. Toamna trecută și-a schimbat apartamentul cu trei camere pe o garsonieră. La început am fost surprinsă de decizia ei: condițiile din vechiul apartament erau foarte bune, chiar dacă camerele erau mici! Dar când mi-a povestit de ce a făcut acest pas, totul a devenit limpede. – Fetelor, nu o să vă vină să credeți! Dar viața mea în garsonieră e acum liniștită. E minunat să locuiești la mare! Dar când ai un „alai” de rude de prin provincie, care visează la vacanțe gratuite la mare… Vin în familie mare și, de obicei, fără să anunțe. Doar suntem rude, nu? „Ne descurcăm noi, încăpem cumva!” Era ca pe bandă rulantă! Vara, apartamentul meu cu trei camere se umplea până la refuz. Și se presupunea că eu, proprietara, dormeam în bucătărie – ce noroc! Așa că am schimbat apartamentul cu trei camere pe-o garsonieră, care-mi place și n-am niciun regret. În sfârșit am scăpat de musafirii nepoftiți. Acum, înainte să vină cineva, se gândește de două ori! Vara asta m-au vizitat doar câteva rude și o prietenă (pe ea am invitat-o, nu ne mai văzuserăm demult). Rudele m-au sunat să mă anunțe că vor veni. Le-am dat noua adresă: nici măcar nu s-au mirat că s-a schimbat. Peste câteva ore au ajuns: patru persoane la ușă – verișoara mea, soțul ei și cei doi copii. – Salut! Am ajuns! Când au văzut că am doar o singură cameră, au rămas mască. – Ni s-a spus că ai trei camere! I-am luat special și pe copii. Le-am zis că au fost informați greșit. Dar pot sta la hotel. – Prietena ta nu poate merge la hotel? Ne înghesuim noi cumva, suntem rude! Până la urmă i-am condus la hotel. Nu mai vreau străini în casa mea! Acum trăiesc liniștită și mă bucur de pace! De ce am dat apartamentul de trei camere de la mare pe o garsonieră: Povestea sinceră a unei moldovence care s-a săturat de rudele în vacanță
Mi-e dor de casă, băiete… Petrovici a ieșit pe balcon, și-a aprins o țigară și s-a așezat pe un scăunel vechi și jos. Un nod amar i-a urcat în gât, a încercat să se țină tare, dar mâinile i-au tremurat trădătoare. Cine ar fi crezut vreodată că va veni vremea când n-ar mai avea loc în propria lui casă… — Tată! Nu te supăra, nu te enerva! — a alergat spre balcon Larisa, fiica cea mare a lui Victor Petrovici. — Eu nu cer mult… Dă-ne doar camera ta și atât! Dacă pe mine nu mă poți înțelege, gândește-te măcar la nepoți! Curând merg la școală, și trebuie să stea cu noi într-o singură cameră… — Lora, eu nu mă duc la azil — a spus liniștit bătrânul. — Dacă vouă și copiilor vă e prea strâmt aici la mine, mutați-vă la mama lui Mihai. Stă singură în trei camere. Veți avea fiecare camera voastră… — Știi bine că eu cu ea n-aș putea locui niciodată! — a strigat fata și a trântit ușa de la balcon. Petrovici a mângâiat cățelul cel bătrân, care l-a slujit pe el și soția lui cu credință, și amintindu-și de Nadia lui, a început să plângă. Mereu îi curgeau lacrimi când se gândea la soție, care l-a lăsat singur acum cinci ani. S-a simțit orfan, deși avea fiică și nepoți. Au mers împreună o viață, dar n-ar fi crezut vreodată că va ajunge la singurătate, tocmai când familia îi era aproape. Au crescut-o pe Larisa cu dragoste și omenie, au încercat s-o învețe ce-i mai bun. Dar se vede că au scăpat ceva… Fiica lor a crescut egoistă și dură. Baric, cățelul, a schelălăit și s-a întins la picioarele stăpânului, simțind suferința sufletească a lui Petrovici. — Bunicule! Dar tu nu ne iubești deloc? — a intrat în cameră nepotul de opt ani. — Ce vorbești? Cine ți-a spus prostia asta? — s-a mirat bătrânul. — De ce nu vrei să pleci de la noi? Ți-e milă să lași camera mea și a lui Costi? De ce ești așa de zgârcit? — se uită cu ciudă și dispreț la bunicul. Victor a vrut să-i explice, dar a înțeles că vorbea cu cuvintele fiicei. Se vede că Larisa apucase să-l înduplece pe copil încă de dinainte. — Bine. Plec, — rosti bătrânul cu voce stinsă. — Vă las vouă camera. Nu mai putea sta acolo. Simțea că toți îl urăsc, de la ginere până la nepotul manipulat. — Tată! Chiar ești de acord?! — a intrat fericită Larisa. — Da…, — a șoptit bătrânul. — Doar promite-mi că n-o să-l chinuiți pe Baric. Mă simt trădător… — Lasă! O să-l îngrijim, îl scoatem de multe ori la plimbare. Și în weekend venim la tine, cu Baric — a zis fata. — Ți-am ales un cămin de bătrâni grozav, o să-ți placă! După două zile, Petrovici a ajuns la azil. De fapt, totul fusese aranjat dinainte de fată. Când a intrat în camera strâmtă, cu miros de umezeală și gândaci, a regretat amarnic. Larisa îl mințise: n-a ajuns la un azil privat, ci la unul de stat plin de oameni necăjiți. Și-a pus lucrurile și a coborât. Pe o bancă, aproape a izbucnit în plâns. Când i-a văzut pe ceilalți bătrâni neajutorați, și-a imaginat viața lui peste câțiva ani. — Ești nou aici? — l-a întrebat o femeie de vârstă frumoasă, așezându-se lângă el. — Da… — oftă greu bătrânul. — Nu te necăji. Și eu la început tot plângeam, și apoi m-am împăcat cu soarta. Eu sunt Valentina. — Victor, — s-a prezentat bărbatul. — Și dumitale tot copiii te-au adus aici? — Nu. Nepotul. Copii nu mi-a dat Dumnezeu, așa că i-am lăsat casa lui, dar m-am pripit… A luat casa, iar pe mine m-a adus aici. Bine măcar nu pe drumuri… Au stat de vorbă până târziu. Și-au amintit de tinerețe, de soți, de zilele bune. În ziua următoare, au ieșit din nou la plimbare. Femeia aducea puțină lumină în viața lui Petrovici. Nu putea sta în cameră, mereu era afară. Mâncarea era rea, mânca doar cât să se țină pe picioare. Petrovici o aștepta pe fiica și spera că Larisa se va răzgândi, va simți dorul de el și-l va chema acasă. Dar zilele treceau și ea nu venea. Odată a încercat să sune acasă, să întrebe de Baric, dar nu i-a răspuns nimeni. Într-o zi, la intrare, Petrovici l-a văzut pe vecinul său, Ștefan Ilin. Ștefan l-a recunoscut și a alergat spre el: — Aici erați! — a spus uluit. — Dar de ce spune fiică-ta că ai plecat la țară? Am vrut să mă asigur, știam că nu ai fi lăsat pe Baric pe stradă. — Despre ce vorbești? — nu înțelegea Victor Petrovici. — Ce s-a întâmplat cu câinele meu? — Stați liniștit, l-am dus la adăpost. Nici eu nu știam ce s-a întâmplat. Baric stătea la scara blocului zile în șir, dar dvs nu erați. Am vorbit cu Larisa, m-a mințit că ați plecat la țară, iar ea vinde apartamentul și se mută la soacră-să. Iar despre câine… mi-a zis că e bătrân și că dvs nu mai vreți să vă ocupați de el. Ce se întâmplă, Victor Petrovici? — a întrebat Ștefan, văzând cum se albește la față bătrânul. Petrovici i-a povestit tot. Ar fi dat orice să dea timpul înapoi, să nu facă greșeala asta. Fiica nu doar că l-a lăsat fără condiții, dar și l-a alungat pe Baric. — Mi-e dor de casă, băiete… — a șoptit Petrovici. — Tocmai pentru asta sunt aici. Eu sunt jurist, apăr drepturile bătrânilor, chiar am un caz cu un om căruia vecinii i-au luat casa. Stați fără grijă. Nu ați apucat să vă radiați de la adresă, nu-i așa? — a întrebat Ștefan. — Nu. Dacă nu m-a radiat ea. Sincer, nu știu la ce să mă mai aștept de la fata mea… — Gata, vă aștept la mașină. Așa ceva nu se poate! Ce fel de fiică e asta… Petrovici a urcat repede, și-a pus lucrurile în geantă și a coborât. La ieșire a dat de Valentina. — Valuța, plec. Am găsit vecinul, mi-a zis că fata mea l-a dat afară pe Baric și vinde apartamentul. Asta e… — a spus bărbatul. — Cum așa? — s-a pierdut femeia. — Și eu? — Nu te neliniști, cum rezolv tot, vin după tine, — a promis Petrovici. — Vorbești tu… Cine are nevoie de mine? — a înghițit cu tristețe Valentina. — Iartă-mă, mă așteaptă. Nu fi tristă, eu îl țin. Victor Petrovici nu a mai putut intra acasă. Apartamentul era închis și nu avea cheie. Ștefan l-a luat la el. În curând a aflat că Larisa se mutase de câteva zile la soacră-să și dăduse apartamentul unor chiriași. Cu ajutorul lui Ștefan, bătrânul și-a recăpătat dreptul la locuință. — Mulțumesc, — i-a spus bătrânul. — Dar nu știu cum să trăiesc mai departe. Nu se va liniști până nu mă gonește… — E o singură soluție, — a zis Ștefan. — Putem vinde apartamentul, îi dai Larisei partea ei, iar restul îl folosim să-ți luăm casă nouă. Poate chiar o căsuță la țară. — Minunat! — s-a bucurat bătrânul. — E varianta perfectă. După trei luni, Victor Petrovici s-a mutat într-o casă nouă la țară. Ștefan i-a fost alături, l-a ajutat cu tot, și acum i-a propus să îl ducă acolo cu Baric. — Doar trecem pe la cineva, — a rugat Petrovici. De departe a zărit-o pe Valentina. Stătea pe banca lor și privea cu tristețe în zare. — Valentina! — a strigat bărbatul. — Venim după tine, eu și Baric. Avem casă la țară: aer curat, pescuit, fructe, ciuperci, totul aproape. Mergem? — i-a zâmbit Petrovici. — Dar cum să plec? — s-a jenat femeia. — Trebuie doar să te ridici de pe bancă și să vii cu noi, — a râs bărbatul. — Hotărăște-te! Aici nu avem ce face. — Bine! Dar așteaptă-mă zece minute? — a zâmbit Valentina, cu lacrimi în ochi. — Sigur că da! — a zâmbit Petrovici. În ciuda răutății celor din jur, acești doi oameni și-au recâștigat șansa la fericire. Au descoperit că lumea nu e lipsită de bunătate, ba chiar e mai multă decât răutatea. Victor și Valentina au înțeles asta pe pielea lor. Au luptat pentru sufletele lor și au regăsit în cele din urmă liniștea și fericirea!