– Tu, Lenuța, ai luat-o razna la bătrânețe?! Ai deja nepoți la școală, ce nuntă visezi? – astea au fost cuvintele surorii mele când i-am spus că mă mărit. Dar de ce să mai aștept? Peste o săptămână merg cu Tolea la primărie, trebuie să-i dau de veste și surorii. Oricum, ea nu va veni la eveniment, că locuim la capete diferite de țară. Nici chef de petreceri cu „Amar!” și chiote n-am la cei 60 de ani, doar noi doi, liniște și bucurie. Am putea sta necăsătoriți, dar Tolea nu merge fără act: „Ce, eu-s puștan? Vreau relație serioasă”, zice el. Pentru mine, tot un puștan rămâne, deși are părul grizonat. La serviciu e domnul inginer, respectat, dar cu mine e ca la douăzeci de ani: mă prinde în brațe pe stradă, mă face să roșesc de emoție. Mie, rușine, el – „Cine se uită? Pentru mine nu exiști decât tu!”. Și chiar așa e: când suntem împreună, parcă nu mai există nimeni pe lume. Dar am sora pe care o iubesc – trebuie să-i spun. Mă temeam că mă va judeca, aveam nevoie de susținere, și totuși am sunat-o. — Lenuț-o, ai înnebunit? Nici n-a trecut bine un an de la moartea lui Victor și tu deja ți-ai găsit alt bărbat! — s-a mirat ea. Știam că o să o șochez. Dar nu să mă oprească trecutul vreau, ci să fiu iar fericită. Cine stabilește când e ”bine” să iubești din nou? Dacă mai am doar un an de trăit cu Tolea, să-l pierd la durere? Mi s-a spus să mai aștept, de ”bun simț”, măcar cinci ani. Dar ce rezolv dacă judecătorii de morală tot se vor găsi? Din partea lor nu mă interesează, dar de la sora așteptam alinare. În final, mi-a zis: ”Fă cum știi, dar să știi că eu nu te înțeleg. Ai fost mereu încăpățânată, dar nu credeam că ai să-ți pierzi capul la bătrânețe. Măcar un an de doliu!”. Dar eu nu cedez: dacă doar atât mi-a mai rămas de trăit, să fie una cu zâmbet, nu cu bocete. Am fost doar ”cai de povară” toată viața: întâi pentru familie, apoi pentru copii și nepoți. Acum văd altfel lumea, mulțumită lui Tolea. Învăț să trăiesc pentru mine: să dorm cât vreau, să merg la plimbare, la teatru, la film – și nu suferă nimeni! Copiii se descurcă, nepoții sunt hrăniți. Toate acele momente frumoase, pe care nu le vedeam înainte, acum mi se par esențiale. Văd splendoarea orașului nostru, simt iar vântul și bucuria plimblărilor simple, pentru că Tolea mi-a deschis ochii. După moartea lui Victor, eram rătăcită; nu știam unde să mă mai caut. Tolea, vecinul meu, m-a readus la viață cu gesturi simple: o înghețată în parc, o mână întinsă, o glumă. Încet, încet, lumea a prins culoare din nou. Mi-am dat seama că trăiesc și iubesc iar, fără să-mi fie rușine. Fetele m-au judecat inițial, socotind că-l ”trădez” pe tata. În schimb, copiii lui Tolea au fost bucuroși că nu mai e singur. Sora mi-a spus în cele din urmă, sec: ”Să fiți fericiți, și la bătrânețe!”. Vineri ne-am căsătorit discret, am chemat doar familia și, spre surpriza mea, toți au venit – inclusiv sora, cu braț de trandafiri și un zâmbet printre lacrimi: ”Trebuia să văd cui te dau”, a spus. Azi, când privesc în urmă, nici mie nu-mi vine să cred: la vârsta mea, iubirea și fericirea arată mai tandru ca niciodată. Sunt incredibil de fericită și de norocoasă cu Tolea, chiar dacă lumea ar putea să mă “deochie”!

Lenuța, ai înnebunit la bătrânețe! Ai nepoți care merg deja la școală, ce nuntă să mai faci? așa mi-a spus sora mea când am anunțat-o că mă mărit.

Dar la ce să mai amân? Peste o săptămână eu și Toniu ne cununăm civil, voiam să-i spun și surorii mele. Bineînțeles, nu avea să vină la eveniment, locuiește tocmai la Cahul, la celălalt capăt de țară. Nici chef să organizăm o petrecere mare, cu strigături și veselie, la 60 de ani nu mai avem. Doar semnăm actele și stăm liniștiți, doar noi doi.

De fapt, am fi putut trăi și fără căsătorie, dar Toniu a ținut morțiș. El e domn până în măduva oaselor: deschide ușa scării înaintea unei doamne, îmi întinde mâna când cobor din mașină, mă ajută să îmi iau paltonul. Nu, el nu concepe să trăiască fără act oficial. Mi-a zis clar: Ce sunt eu, vreun băietan? Vreau relație serioasă. Pentru mine Toniu chiar e ca un flăcău, cu tot cu părul cărunt. La serviciu îl respectă toți, i se adresează doar cu domnule și prenume plus patronimic. Acolo e alt om: serios, sobru, dar când mă vede pe mine parcă întinerește cu 40 de ani. Mă prinde de braț și începe să mă învârtă pe stradă ca un adolescent. Mă bucur, dar totodată mi-e rușine. Zic: Lumea se uită, va râde. La care el răspunde: Care lume? Eu nu văd pe nimeni, numai pe tine! Când suntem noi doi, parcă dispare toată lumea, suntem doar noi.

Dar mai am și o soră, de care nu puteam trece cu vederea. Mă temeam că Sofica, ca mulți alții, va judeca aspru, dar eu aveam nevoie de sprijinul ei cel mai mult. M-am îmbărbătat și am sunat-o.

Lenuțo, a rostit ea, uimită, auzind că mă mărit, abia a trecut un an de când l-ai înmormântat pe Victor și deja i-ai găsit înlocuitor?! Știam că o să o șochez cu vestea, dar nu mă așteptam să fie vorba de răposatul meu soț.

Sofie, îmi amintesc, i-am spus, întrerupând-o. Dar cine stabilește cât trebuie să aștepți? Zi-mi o cifră, cât durează până am voie să fiu fericită fără să fiu judecată?

S-a gândit:

Așa, de bun-simț, măcar cinci ani ar trebui să aștepți…

Deci ar trebui să-i spun lui Toniu: vezi-ți de drum încă cinci ani, eu port doliu?

Sofia tăcea.

Ce ar schimba asta? am continuat. Oricum vor fi oameni care să bârfească, dar sincer nici că-mi pasă. Părerile străinilor nu contează, dar tu… dacă tu ții atât de mult, pot să renunț!

Nu vreau să fiu eu vinovată, căsătoriți-vă azi dacă vreți! Dar eu nu te înțeleg și nu te susțin. Ai fost mereu de capul tău, dar nu credeam că la bătrânețe îți pierzi mințile. Ai bun-simț, mai așteaptă un an!

Dar nu m-am dat bătută:

Sofie, și dacă noi cu Toniu mai avem doar un an de trăit, ce facem?

A oftat, abia reținându-și lacrimile.

Fă cum vrei. Înțeleg că toată lumea vrea fericire, dar parcă tu n-ai trăit destul de fericită…

Am râs.

Chiar așa crezi? Și tu ai crezut mereu că am fost fericită? Chiar și eu am crezut, până când mi-am dat seama că am fost de fapt un cal de muncă. Nici nu știam că poate fi altfel, că poți trăi cu bucurie!

Victor a fost un om bun. Am crescut împreună două fete și acum am cinci nepoți. Tot timpul spunea că familia e pe primul loc. Nu aveam ce comenta. Mai întâi am muncit pentru copiii noștri, apoi pentru familiile lor, pe urmă pentru nepoți. Totul era o alergătură continuă după bunăstare, fără răgaz. Când fata cea mare s-a măritat, deja aveam casă la țară, dar Victor a decis să ne extindem, să creștem animale pentru nepoți.

Am închiriat un hectar de teren și ne-am pus singuri la jugul muncii ani întregi. El a luat animale, le hrăneam mereu. În pat nu ajungeam înainte de miezul nopții, la cinci eram în picioare. Proverbul căsuță, grădină și vite, ce-ți mai trebuie? fix pe noi era! Tot anul trăiam la țară, doar la Chișinău mergeam rar, pentru treburi. Mai sunam colegele, ele povesteau: una tocmai venise cu nepoata de la mare, alta fusese la teatru cu soțul. Eu nici la magazin nu aveam timp să ajung!

Stăteam și câteva zile fără pâine, că animalele ne țineau legați. Însă era totul pentru copii și nepoți. Fata mare a schimbat mașina datorită muncii noastre, fata mică a renovat apartamentul. Deci n-am trudit degeaba. O prietenă, fostă colegă, m-a vizitat cândva și m-a privit mirată:

Lenuță, nu mai semeni deloc cu tine. Am crezut că te răsfeți la aer curat, dar tu ești epuizată! De ce te sacrifici așa?

Dar cine să le dea ajutor fetelor? i-am zis.

Fetele-s mari, descurcă-se singure, tu trăiește pentru tine!

Atunci nu am înțeles ce înseamnă să trăiești pentru tine. Acum, însă, știu. Pot să dorm cât vreau, să merg liniștită la cumpărături, la cinematograf, la schi sau la piscină. Nimeni nu suferă. Fetele nu au sărăcit, nepoții nu rabdă de foame. Cel mai important, am învățat să văd altfel lumea.

Dacă pe vremuri, când greblam frunzele uscate la țară, mă supăram că e atâta mizerie, acum aceste frunze îmi aduc zâmbet. Merg prin parc, le arunc cu piciorul și mă veselesc ca un copil. Am învățat să iubesc ploaia n-am de ce să alerg cu caprele la adăpost, admir ploaia din cafenea. Acum mă minunez de norii și apusurile frumoase, de zăpada scârțâind sub pași. Privesc orașul nostru altfel; frumusețea lui mi-a arătat-o Toniu.

După ce a murit Victor totul s-a întâmplat brusc: infarct, n-a mai apucat salvarea. Fetele au vândut tot ce aveam la țară și m-au adus la oraș. Zilele păream rătăcită, sculându-mă la cinci dimineața, nemaiștiind ce să fac cu viața mea.

Când a apărut Toniu, țin minte prima noastră plimbare. Era vecinul meu și cunoscut cu ginerele. Ne-a ajutat cu mutatul. Abia apoi mi-a mărturisit că nu avea niciun plan la început, doar m-a văzut amărâtă și a avut milă. Zicea că și-a dat seama că eu sunt vie, doar să mă scoată din starea aia. M-a luat în parc. Am stat pe bancă, mi-a adus înghețată, apoi a zis să mergem până la lac, să hrănim rațele. Ținusem rațe la țară, dar niciodată n-aveam timp să le privesc. Și, Doamne, cât sunt de caraghioase!

Nici nu-mi vine să cred că pot sta și să privesc rațele, i-am spus. La mine doar dă-le de mâncare, curăță-le, și fugi mai departe… aici doar stai și privești.

A zâmbit, mi-a luat mâna și a spus: Lasă că-ți arăt eu încă multe lucruri frumoase! Parcă o să renaști.

Avea dreptate. Parcă eram copil și redescopeream lumea: mă uimea fiecare lucru. Am uitat când am realizat că nu mai pot trăi fără Toniu: glasul, râsul, atingerea… într-o zi m-am trezit conștientizând că el, dar și viața asta nouă, sunt reale fără ele nu mai pot.

Fetele mele n-au acceptat ușor relația. Ziceau că trădez amintirea tatălui. Am simțit o vină dureroasă. Copiii lui Toniu, în schimb, s-au bucurat, au zis că acum sunt liniștiți pentru tatăl lor. Doar sora mai rămăsese să-i spun.

Și când vă cununați? m-a întrebat Sofica la finalul discuției.

Vinerea asta.

N-am ce zice… Casă de piatră la bătrânețe, s-a despărțit sec.

Vineri am luat produse pentru doi, ne-am îmbrăcat frumos, am chemat un taxi și am mers la Starea Civilă. Am amuțit când am coborât: la intrare mă așteptau fetele mele cu ginerii și nepoții, copiii lui Toniu cu familiile, și, mai ales, sora mea! Sofica ținea în brațe un buchet mare de trandafiri albi și zâmbea printre lacrimi.

Sofică! Să zic că nu-mi vine să cred! Ai venit tu pentru mine?

Trebuia să văd și eu cui te dau, a râs printre lacrimi.

În zilele rămase până la nuntă, toți au vorbit pe ascuns și ne-au organizat o masă la restaurant.

De curând, am sărbătorit aniversarea căsătoriei. Toniu e în sfârșit de-ai casei. Uneori nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă, atât de fericită sunt, că mi-e și teamă să nu deochi.

Viața mi-a arătat că niciodată nu e prea târziu să înveți să trăiești cu adevărat și să-ți permiți, fie și la bătrânețe, să fii fericit chiar dacă ceilalți nu înțeleg. Fă ce simți, bucuria adevărată nu are vârstă.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

1 × five =

– Tu, Lenuța, ai luat-o razna la bătrânețe?! Ai deja nepoți la școală, ce nuntă visezi? – astea au fost cuvintele surorii mele când i-am spus că mă mărit. Dar de ce să mai aștept? Peste o săptămână merg cu Tolea la primărie, trebuie să-i dau de veste și surorii. Oricum, ea nu va veni la eveniment, că locuim la capete diferite de țară. Nici chef de petreceri cu „Amar!” și chiote n-am la cei 60 de ani, doar noi doi, liniște și bucurie. Am putea sta necăsătoriți, dar Tolea nu merge fără act: „Ce, eu-s puștan? Vreau relație serioasă”, zice el. Pentru mine, tot un puștan rămâne, deși are părul grizonat. La serviciu e domnul inginer, respectat, dar cu mine e ca la douăzeci de ani: mă prinde în brațe pe stradă, mă face să roșesc de emoție. Mie, rușine, el – „Cine se uită? Pentru mine nu exiști decât tu!”. Și chiar așa e: când suntem împreună, parcă nu mai există nimeni pe lume. Dar am sora pe care o iubesc – trebuie să-i spun. Mă temeam că mă va judeca, aveam nevoie de susținere, și totuși am sunat-o. — Lenuț-o, ai înnebunit? Nici n-a trecut bine un an de la moartea lui Victor și tu deja ți-ai găsit alt bărbat! — s-a mirat ea. Știam că o să o șochez. Dar nu să mă oprească trecutul vreau, ci să fiu iar fericită. Cine stabilește când e ”bine” să iubești din nou? Dacă mai am doar un an de trăit cu Tolea, să-l pierd la durere? Mi s-a spus să mai aștept, de ”bun simț”, măcar cinci ani. Dar ce rezolv dacă judecătorii de morală tot se vor găsi? Din partea lor nu mă interesează, dar de la sora așteptam alinare. În final, mi-a zis: ”Fă cum știi, dar să știi că eu nu te înțeleg. Ai fost mereu încăpățânată, dar nu credeam că ai să-ți pierzi capul la bătrânețe. Măcar un an de doliu!”. Dar eu nu cedez: dacă doar atât mi-a mai rămas de trăit, să fie una cu zâmbet, nu cu bocete. Am fost doar ”cai de povară” toată viața: întâi pentru familie, apoi pentru copii și nepoți. Acum văd altfel lumea, mulțumită lui Tolea. Învăț să trăiesc pentru mine: să dorm cât vreau, să merg la plimbare, la teatru, la film – și nu suferă nimeni! Copiii se descurcă, nepoții sunt hrăniți. Toate acele momente frumoase, pe care nu le vedeam înainte, acum mi se par esențiale. Văd splendoarea orașului nostru, simt iar vântul și bucuria plimblărilor simple, pentru că Tolea mi-a deschis ochii. După moartea lui Victor, eram rătăcită; nu știam unde să mă mai caut. Tolea, vecinul meu, m-a readus la viață cu gesturi simple: o înghețată în parc, o mână întinsă, o glumă. Încet, încet, lumea a prins culoare din nou. Mi-am dat seama că trăiesc și iubesc iar, fără să-mi fie rușine. Fetele m-au judecat inițial, socotind că-l ”trădez” pe tata. În schimb, copiii lui Tolea au fost bucuroși că nu mai e singur. Sora mi-a spus în cele din urmă, sec: ”Să fiți fericiți, și la bătrânețe!”. Vineri ne-am căsătorit discret, am chemat doar familia și, spre surpriza mea, toți au venit – inclusiv sora, cu braț de trandafiri și un zâmbet printre lacrimi: ”Trebuia să văd cui te dau”, a spus. Azi, când privesc în urmă, nici mie nu-mi vine să cred: la vârsta mea, iubirea și fericirea arată mai tandru ca niciodată. Sunt incredibil de fericită și de norocoasă cu Tolea, chiar dacă lumea ar putea să mă “deochie”!
Donosite, donosite, donosite, donosite, donosite – to sam slušala cijeli život. Dosta mi je toga. Sa 54 godine, rastat ću se.