Părinții soțului meu nu se pot liniști – încearcă mereu să-l împace cu fosta soție: „Nu înțelegi că au un fiu împreună?” se plânge soacra mea Sunt soția unui bărbat a cărui familie refuză să accepte divorțul lui, deși au trecut peste patru ani. De când ne-am căsătorit, trăim fericiți, dar soacra mea insistă că el a făcut o greșeală și trebuie să reia legătura cu fosta familie pentru copilul lui. Deși fosta și-a refăcut viața și între ei nu mai există nimic, socrii nu contenesc cu încercările de a-i reuni. Reproșurile și intrigile lor nu se mai termină: oare când vor înțelege că pentru noi trecutul e trecut?

Părinții soțului meu nu se liniștesc nici acum vor cu orice preț să-l împace cu fosta lui soție. Tu nu pricepi? Au un băiat împreună! se plânge soacra mea.

Sunt soția unui bărbat ai cărui părinți refuză de ani buni să accepte că fiul lor este divorțat. Și au trecut peste patru ani de atunci. Tot timpul încearcă să-i împace. Eu și el ne-am cununat acum trei ani și ducem o viață liniștită și fericită.

Soacra mea e convinsă că fiul ei a făcut o mare greșeală, că s-a aruncat cu capul înainte. Susține că, indiferent cu ce preț, el trebuie să refacă relația cu familia fostei soții, pentru că, în fond, copilul lor trăiește acolo, la ea.

Când l-am cunoscut pe Sorin, era deja divorțat, de comun acord, zicea el. Fosta nevastă se recăsătorise repede și, după câte am înțeles, un amant a stat la baza despărțirii lor.

Poate n-ar fi trebuit să ne căsătorim. Mama mea a insistat mereu să facem pasul acesta. Fosta lui nevastă a rămas însărcinată, iar el nu era cu adevărat îndrăgostit. M-am însurat cu ea doar pentru că a rămas gravidă, altfel nu m-aș fi însurat niciodată așa mi-a spus Sorin când am discutat prima dată subiectul.

N-am avut niciodată vreo temere legată de fosta soție. Dimpotrivă, am vrut să-l observ mai bine pe Sorin. Mi-am dat seama că nu îi e dor de vechea familie, că nu are niciun sentiment pentru fosta soție. Nici fosta nu era interesată de el. Dacă vorbeau, era strict doar pentru copil.

Numai mama soacră nu suporta starea asta. La fel și socrul. Mereu încercau să-i aducă iarăși împreună. Vedeau relația mea cu Sorin ca pe o greșeală.

Sunteți tineri, aveți viitor înainte. Ce cauți tu să te implici într-o familie destrămată? mă întreba, când rămâneam singure.

I-am răspuns că dacă Sorin ar fi fost însurat, nu aș fi avut de ce să-l bag în seamă. Dar tocmai pentru că era liber, am intrat în viața lui. Soacra voia să mai spună ceva, dar a intrat Sorin și s-a oprit. Am înțeles repede că nu voi reuși niciodată să am o relație apropiată cu ea. Și, sincer, nici nu m-am simțit supărat pentru asta.

Ne-am căsătorit și am început să locuim împreună. Nu am ținut legătura cu soacra decât la un Paște sau la vreo aniversare din familie. Atunci trebuia să-i ascult neliniștile legate de fosta familie a lui Sorin. El încerca să o tempereze, dar tot degeaba: după câteva zile, o lua de la capăt.

Nu am simțit nevoia să facem copii prea repede. Nu mă vedeam mamă, iar Sorin avea deja un băiat. Pe soacră o bucura mult asta.

După ce a divorțat Sorin, soacra a început să o invite pe fosta noră pe la masa de Sărbători, oftând mereu după ce familie minunată era odată. Îi găsea numai vorbe bune.

Fosta nu părea să dea importanță la nimic din ce se întâmplă. Venea, stătea, pleca. Era o detașare totală și între ei.

Soacra încerca să trezească gelozia lui Sorin față de fosta și pe a mea față de el. Mă suna să mă întrebe dacă știu unde e Sorin. Dacă nu știam, imediat presupunea că e la fosta. Sau chiar îl trimitea ea la fosta. Diverse tertipuri.

Nu sufăr de gelozie. Dar atitudinea asta mă scoate din sărite. Dacă te uiți la Sorin și la fosta cu ochi din afară, e clar că nu mai e nimic între ei și nu va mai fi. Faptul că au un copil nu simplifică însă cu nimic lucrurile. Sorin dă mereu o sumă de bani fostei neveste. Vorbește cu băiatul din când în când. Îl aduce la noi în vizită. Fosta nu cere bani, nu complică situația, nu pune piedici la vizite. Pare o femeie normală. Comportarea lor e civilizată. N-a mers, trecem peste, fiecare cu viața lui, se poartă decent și se respectă.

Doar soacra nu vrea să priceapă. Uneltește mereu. Mă întreb: când o să se liniștească? O să vadă vreodată realitatea? Sorin speră că, atunci când o să-i dăruiesc un nepot, o să se schimbe lucrurile. Dar eu nu cred…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

11 + 19 =

Părinții soțului meu nu se pot liniști – încearcă mereu să-l împace cu fosta soție: „Nu înțelegi că au un fiu împreună?” se plânge soacra mea Sunt soția unui bărbat a cărui familie refuză să accepte divorțul lui, deși au trecut peste patru ani. De când ne-am căsătorit, trăim fericiți, dar soacra mea insistă că el a făcut o greșeală și trebuie să reia legătura cu fosta familie pentru copilul lui. Deși fosta și-a refăcut viața și între ei nu mai există nimic, socrii nu contenesc cu încercările de a-i reuni. Reproșurile și intrigile lor nu se mai termină: oare când vor înțelege că pentru noi trecutul e trecut?
O familie nouă valorează mai mult decât cea veche — Mamă, fă cunoștință cu Lera, logodnica mea, — a spus Artur de la ușă, cu brațul grijuliu pe talia fetei stânjenite. — Azi am depus actele la Starea Civilă. — Felicitări, — a răspuns încurcată Raisa, ștergându-și mâinile de prosop. Tocmai terminase de gătit cina. — Intrați, ce stați în ușă? Femeia era complet luată prin surprindere. Artur era mândria și rostul ei în viață… Un băiat bun, mereu politicos și ascultător, și-acum așa ceva! Își pusese mama în fața faptului împlinit al căsătoriei. Raisa s-a simțit groaznic de rănită să afle asemenea veste chiar ultima. Ce, e vreo bestie, să nu înțeleagă dorința fiului de-a avea o familie? Din contra, s-ar fi bucurat pentru el, l-ar fi ajutat cu nunta… — Mama, iartă-mă că nu ți-am spus mai devreme, — zise băiatul, îmbrățișând-o stângaci. — Totul s-a întâmplat atât de repede… M-am îndrăgostit ca un puști! Dintr-o privire și pentru totdeauna. — Păi și ești încă un puști, 25 de ani nu-s vârstă! — zâmbi Raisa, ascunzându-și oful cât mai adânc. — Hai să vorbim de viitor. Unde veți sta? — Deocamdată la noi, dacă nu ai nimic împotrivă, — Artur răsuflă ușurat, realizând că mama nu e supărată. — Pe urmă ne vom lua ceva. — Dar de ce aș avea ceva împotrivă? — se miră femeia. — Avem apartament mare, e loc pentru toți. Fata, stând sfioasă la ușă, a zâmbit mulțumită, dar repede și-a pus o față neutra. Misiunea principală acum era să-i placă viitoarei soacre; după nuntă urma să-și arate adevăratul caracter. ****************************************** Nunta a fost ca-n povești. Raisa s-a dat peste cap pentru băiatul ei iubit, golind și pușculița de urgență pentru această ocazie. Le-a oferit și o vacanță la mare, să se bucure de liniștea cuplului – oricum, Lera deja anunțase că e însărcinată. Raisa nu putea spune că nu era de acord cu fata, doar că i se părea cam suspectă. Numai zâmbet și supușenie… Sora Raisei, Marina, doar a râs de grijile ei. — Să zici merci că ai nimerit o noră așa! Dar stai liniștită, după ce va simți că e stăpână, se va schimba. – apoi a devenit serioasă. – Ține-o sub observație, dacă te roade ceva… Cine știe ce-i în sufletul ei. Poate față de Artur pare îngeraș, dar să nu fie un diavol. Cuvintele Marinei s-au adeverit. După ce a primit mult doritul act de căsătorie, Lera s-a schimbat complet. Cum Artur stătea tot mai mult la lucru, ea a început să-și facă mendrele. Avea tupeul să-i zică pe față Raisei că într-un cuib nou nu-i loc pentru străini. Femeia a rămas șocată la prima astfel de replică. Ea, străina! În aceeași seară s-a dus plângând la fiu, cerându-i să pună nevasta la punct. — Mamă, ai înțeles-o greșit, — a dat din mână Artur, necrezând că iubita lui ar spune așa ceva. — E bună, blândă, cea mai minunată! Lera, auzind, râdea pe ascuns. Planul ei mergea strună. Câteva zile mai târziu, a așteptat soțul acasă în lacrimi. Spunea că îi e frică să rămână cu Raisa în casă, că a vrut s-o omoare. — Știi că am alergie la miere, plângea ea. Azi-noapte nu aveam somn și am vrut s-o ajut cu micul dejun. Mă duc la bucătărie, și văd cum adaugă miere în aluatul de clătite! Mi-e frică! Artur a izbucnit, certând-o pe mama că se amestecă în viața lui, că nu va permite să-i facă rău familiei și alte replici similare. Raisa, palidă, nu înțelegea izbucnirea băiatului. Orice vorbă era întâmpinată cu ostilitate. I s-a făcut rău, a luat medicamentele cu mâini tremurânde, dar Artur parcă nici nu a văzut și tot țipa. Raisa n-a mai rezistat, și-a luat geaca și s-a dus la Marina. Nu înțelegea ce greșise, de ce s-a schimbat băiatul… O durea cumplit și suflet, și inimă. A mai mers doar câțiva metri spre blocul Marinei. La fiecare minut îi era tot mai rău, până ce și-a pierdut cunoștința. ****************************************** Au trecut două săptămâni de la înmormântarea Raisei. Artur umbla pierdut, măcinat de vină. Lera încerca să-l liniștească, aducându-i apă. — Iubire, știu că îți este greu, dar trebuie să te gândești la cei vii, — îi spunea ea alintând burtica deja rotunjită. — Dacă te văd așa, mă doare și pe mine. Artur tăcea, spre enervarea Lerei. Planul ei reușise, chiar dacă nu voise să se ajungă atât de departe. Sperase să poată măcar schimba apartamentul cu bătrâna. Oricum, a ieșit mai bine așa. Deodată, intră cineva în apartament. Marina deschidea cu cheia ei. — Dar cum îndrăznești să intri ca la tine acasă?! — a sărit Lera, iritată de musafir. — Păi chiar la mine acasă am venit. – Marina a râs. – N-ai știut? Apartamentul e al meu. Paharul a căzut din mâna Lerei. Cum adică? Atâția ani a muncit să ia apartamentul, și tot degeaba? — Artur, ce înseamnă asta?! – a țipat ea la soț. — Exact ce ai auzit, — a răspuns băiatul rece. — Mama strângea bani să cumpere apartamentul de la mătușa Marina… — Și i-a cheltuit pe toți pe nunta voastră! — a încheiat Marina. — Voiam să-l las copilului vostru, dar acum, să vă mai văd! Aveți trei zile. Dacă nu plecați, chem poliția. **************************************************** P.S. Artur a rămas în apartamentul mătușii. Singur. Lera și-a strâns lucrurile chiar în seara aceea și, anunțând că copilul “de fapt nu-i al lui”, a plecat.