Soțul meu lucrează, dar eu plătesc totul.
Mă întrebi cum am ajuns aici și cum am acceptat așa ceva, dar știi cum e toate femeile care iubesc sunt oarbe. Și eu am fost oarbă. Toată viața m-am chinuit, am încercat, am tot învățat din mers. Mama îmi zicea de când eram mică: dacă vrei o viață bună, trebuie să muncești din greu. Mai spunea și că femeia trebuie să fie puternică și independentă, să se poată descurca singură dacă-i nevoie.
Se pare că tocmai sfatul ăsta mi-a făcut o farsă. Când ieșeam cu băieții, eram prea independentă și mulți nu voiau să se apropie de mine. Pe atunci, majoritatea voiau o femeie mai sensibilă, pe care să o protejeze, să arate că sunt bărbați adevărați. Eu, în schimb, m-am îngrijit mereu singură.
Apoi m-am concentrat doar pe muncă. N-am fost măritată până la 35 de ani, când l-am întâlnit pe Marian. E chiar de vârsta mea. M-a surprins că a acceptat așa ușor independența mea. Adică, niciodată nu a insistat să facă el ceva sau să mă ajute, dacă spuneam că mă descurc. Nu mi-a adus niciodată flori, nici n-a șoptit la ureche vorbe dulci de altfel, astea nu le suportam. Alături de el mă simțeam parteneră cu drepturi egale. Trebuia să-mi dau seama cât mă va costa egalitatea asta care, sincer, nici măcar nu era egalitate.
Ne-am căsătorit și a venit să stea la mine. Marian nu avea apartament propriu, locuia cu mama lui, iar eu nu voiam să fac familie cu soacra. Am auzit prea multe povești despre asta și am zis pas. În prima lună, Marian n-a contribuit cu niciun leu din salariul lui, că zicea că trebuie să achite un împrumut mic pentru operația mamei lui.
N-am zis nimic, am mers pe bunăvoință. Suntem familie să termine cu datoria și pe urmă o să repartizăm cheltuielile. Dar au trecut șapte luni și tot nu a achitat creditele. Mereu repeta că nu i se dă destul salariu, ba i-au scăzut orele de muncă, ba a mai apărut altceva. Eu continuam să plătesc mâncare, utilități, distracții. După un timp, a început să spună că strânge bani să ne cumpăram o casă la țară. De exemplu, pentru vacanțe.
Numai că după cinci ani nu mi-a arătat niciun extras al contului. Suntem familie, totuși. Până la urmă m-am certat cu el. Cum să-l întrețin de cinci ani? Nu-i normal așa ceva! S-a strâns, și-a făcut bagajul și a plecat la mama lui. Da, așa simplu. După trei zile, că n-am putut suporta, l-am readus acasă. Și povestea s-a reluat. Nu vrea să contribuie cu niciun leu la nimic. Eu sunt deja extenuată. Aș vrea și eu să am bani de cheltuială pentru mofturi de femeie, dar nu-mi permit totul merge la familie. Ce soluție am? Să divorțez? Sau crezi că se va schimba vreodată?
