23 octombrie 2025
Astăzi, scriind în jurnalul meu, îmi amintesc cum am îngropat pe Ana cu mult timp în urmă. Inima mi-a rămas cu acea durere adâncă și, de atunci, am trăit singur, cu amintirea ei ca singurul companion. Nu am avut încă un alt partener de viață niciunul care să fie ca Ana. Însă timpul trece.
Încă de când eram tineri, Ana și cu mine ne-am îndrăgostit de flori. Căsuța noastră din sat, pe care am cumpărat-o împreună cu Dan, s-a transformat într-un adevărat colț de rai floral. După ce Ana a plecat, aleile cu legume au început să se săracească; nu mai era nimeni să le spele cu murdărie și să le-și aducă murăturile și dulceațele. Soțul nu e, copilul mare și nepoții lui locuiesc în alt oraș, iar fetița mea, Alina, a plecat la muncă în Chișinău. Așa că toate grădinile au fost umplute de flori. Vecinii, mereu zgomotoși în laude, îmi priveau aleile cu un ochi de mirare și, uneori, cu degetul la frunte, ca și cum ar fi zis: Ce nebunie! Eu nu mă deranjez. Poate mă consideră nebună, dar acest colț de flori îmi încinge sufletul și răspândește parfum până în toamna târzie. De fiecare dată când copiii vin la grădină de 1 septembrie să culeagă buchete pentru nepoți, eu le dăruiesc cu generozitate.
În vara trecută, am observat că un bărbat se apropie tăcut de gardul meu. Avea în jur de cincizeci de ani, statura i se înălța, părul îi era în mare parte cărunt, dar încă negru în față. Se opri, inhală aerul parfumat și zâmbește doar pentru sine. M-am simțit din nou acel deget la frunte, deși nu știam de ce. Când m-am arătat pe treapta din față, el a dispărut printre desișurile unui lot abandonat.
Ionel, ai un admirator?, m-a întrebat cândva Lia, vecina și gazda unui lot din aceeași stradă. Cum poți să spui așa ceva?, am răspuns, încredințând că nu am pe nimeni și că nu-mi trebuie nimic. «Nu ne apucăm să judecăm, ești liber», mi-a zis ea, și m-a invitat să intrăm la ea în curte să bem o ceașcă de ceai. În curând am aflat că bărbatul pe care-l văzusem era Ștefan Petrov, mecanic șef la parcarea de automobile din sat. Îi pierduse soția, Ana nu, Ana lui, care fusese și ea o pasionată a florilor două ani în urmă și, din păcate, nu reușea să-și mențină grădina la fel de frumoasă ca a Anei. De aceea, de multe ori se opri în fața mea, parcă în căutarea unui strop de culoare. Poate nu se uită la flori, ci la mine, mi-a spus Lia cu un zâmbet șiret.
Într-una dimineațe, l-am întâlnit pe Ștefan în fața ferestrei și i-am zis cu un ton de politețe: Bună ziua, vecine. El s-a înroșit puțin și a răspuns: Bună ziua, doamnă. Nu pot să nu admir frumusețea florilor dumneavoastră. Sunteți o femeie minunată. Apoi a plecat pe aleea de lângă poarta mea, dar a făcut-o cu pași zgomotoși, purtând încă sandalele de cauciuc de grădină. Mi-a stricat urechile, dar am ignorat zgomotul și am continuat să-i arăt cu mândrie realizările mele botanice. Îmi promisese că în primăvara viitoare îmi va împrumuta puține puieți de trandafiri.
Am petrecut împreună toată toamna și, pe lângă grădină, am stând la malul lacului, sau pur și simplu am plimbat prin cooperativă. Casa lui era curată, cu un colț de grădină pe care Ana îl îngrijise cu atenție. Se vedea că Ana fusese o gospodină desăvârșită. Când s-a încheiat sezonul, am plecat spre casele noastre, fără să ne schimbăm numerele de telefon un regret pe care l-am purtat pe tot parcursul iernii.
În noiembrie, Alina s-a întors din Chișinău și m-a prezentat pe iubitul ei, Călin. Era tânăr, bine învățat și foarte atent, cu un ochi blând pentru familie. Mirele fiicei mele lucra în Ministerul Educației și era văduv mama lui pierduse viața din moarte, iar tatăl său rămăsese singur. Mamă, laș vrea pe tatăl lui Călin să ne cunoască, mispuse ea, poate găsiți și voi ceva în comun. Am râs și i-am spus: Ce năzbâtire, Alina! Ce fel de nepotism să propui! dar, în adâncul sufletului, misădi speranța că poate am putea găsi pe cineva cu care să îmi împărtășesc pasiunea pentru flori.
În timpul unui bal la restaurant, am întâlnit pe tatăl lui Călin, Alexandru Mihai, un om foarte meticulos, cu un spirit de perfecționist. Pentru că îmi plăcea să merg la teatru și la expoziții, el ma invitat și pe mine la o călătorie pe Dunăre, unde am petrecut două zile de neuitat. Când am ajuns la el acasă, am înțeles cât de ordonat este: toate cărțile pe rafturi, toate farfuriile aliniate, fiecare curățenie pare o operă de artă. Nu mia plăcut să fiu tot timpul corectat: Asta nu e așezată corect, Acel șervețel ar trebui să fie în altă parte. Am rămas pe canapea, confuză și copleșită. Când Alexandru a încercat să mă sărute, i-am spus: Nu, Alexandru, nu pot decât să-ți ofer prietenia mea. Atunci miam amintit de Ștefan Petrov și de pașii lui zgomotoși, care, deși mă deranjeau, mă făcuseră să mă simt viu. Miam ales să-l caut din nou pe el.
După trei ani, Alina este căsătorită cu Călin, iar împreună au pe Vasile, un băiețel cu ochi de albastru ca cerul de vară. Soțul meu, Alexandru, a devenit un om diferit, mai tolerant și mai blând. Ștefan sa întors în grădina mea în fiecare primăvară, aducând cu el noi soiuri de trandafiri și, de data aceasta, purtând papuci de piele care nu mai scârțâie. Îi am cumpărat încă de curând o pereche de papuci noi, confortabili, și îl privesc cum își plimbă pașii fără zgomot.
Astăzi, când mă uit înapoi la drumul pe care lam parcurs, învăț că viața nu se termină cu pierderea unei iubiri, ci că ea poate înflori în forme noi, în prietenii neprevăzute și în bucuria de a împărtăși frumosul cu ceilalți. Lecția mea este simplă: să nu ne temem să deschidem inima, chiar și după ce credeam că totul sa încheiat. În fiecare floare, găsim o speranță nouă, iar în fiecare întâlnire, o șansă de a ne regăsi pe noi înșine.
