EU ÎȚI AMINTESC
Doamna Marioara, aici, la vârf, nu-mi iese deloc, șopti cu tristețe Arti, un băiețel de clasa a doua, în timp ce își împingea pensula pe o frunză verde ce se răsucise anapoda pe desenul lui.
Ușor, dragule, nu apăsa pe pensulă, zâmbi blândă învățătoarea, las-o să treacă peste hârtie ca o pană pe palmă. Uite așa, vezi? A ieșit minunat, nici că se putea mai frumos! îl încurajă ea cu ochii calzi. Pentru cine ai desenat tu atâta frumusețe?
Pentru mama! străluci băiatul, mulțumit de frunza încăpățânată. Azi e ziua ei! E cadoul meu! mândria după laudele învățătoarei i s-a auzit și în glas.
Ce norocoasă e mama ta, Arti! Dar lasă desenul deschis, nu-l împături, să i se usuce culorile și să nu se strice. Când ajungi acasă, rupi cu grijă pagina. Să vezi ce bucuroasă o faci pe mama ta!
Privirea Marioarei a mai poposit o clipă pe creștetul aplecat deasupra albumului; zâmbi visătoare și se-ntoarse la catedră.
Ia uite ce cadou de la copil pentru mamă! De mult nu a mai văzut cineva așa ceva. Arti are un dar pentru desen, nu-i de stat la îndoială. Trebuie să-i spun mamei lui, poate îl dă la Școala de Artă. Mare păcat să se piardă un asemenea talent.
Și poate să o întreb pe fosta ei elevă dacă i-a plăcut cadoul. Chiar Marioara n-apucă să-și dezlipească ochii de la florile alea de pe coală, parcă stă să freamăte hârtia de atâtea frunze vii ce par să forfotească.
A, seamănă leit cu mama lui! Lăcrămioara, la vârsta asta, parc-ar fi pictat lumea toată
*****
Doamna Marioara, sunt Lăcrămioara, mama lui Artemi Cotuna, se auzi în seara aceea la ușa apartamentului învățătoarei, Vă sun ca să vă spun că Artemi mâine nu vine la școală, răsună în receptor vocea tăioasă a unei femei tinere.
Bună, Lăcrămioara! Ce s-a întâmplat? Marioara nu-și putu stăpâni curiozitatea.
S-a întâmplat, să știți! Mi-a stricat o zi de naștere întreagă! izbucni la telefon, Iar acum stă cu febră, abia a plecat salvarea.
Cum cu febră? Dar a plecat sănătos de la școală, și tocmai voia să-ți aducă desenul
Te referi la petele alea de pe foaie?
Pete? Care pete, Lăcrămioara! Ți-a pictat flori! Chiar voiam să te sun să-l înscrii la Arte
Nu știu eu ce flori, dar sigur nu voiam un ghem de blană murdară!
Ghem? Ce tot spui acolo? Marioara se încrunta din ce în ce mai tare ascultând explicațiile încurcate și nervoase ale mamei. Auzi, pot să trec pe la voi acum? Nu stau mult, oricum sunt aproape
În câteva minute, după acordul Lăcrămioarei fosta ei elevă și, uite, mamă de școlar acum Marioara își luă albumul gros cu fotografii galbene și desene vechi din primul ei an ca învățătoare și ieși din bloc.
În bucătăria luminoasă unde Lăcrămioara și-a primit musafira domnea haosul. Povestind, a tot mutat tortul nevătămat și vasele murdare, și-a început să turuie cu năduf:
Cum a venit băiatul cu întârziere, cu noroi pe ghiozdan și haină, ud tot, de la cap la coadă
Cum a scos de sub haină un cățel ud leoarcă, mirosind a gunoi pe o rază de un kilometru! În groapă cu apă, nebunul, a intrat după el, acolo unde niște băieți răi l-au aruncat! Despre manualele stricate și petele de pe desen, la care nu poți să te uiți fără să-ți vină să plângi. Și febra, care într-o oră a urcat la treizeci și nouă
Despre cum musafirii au plecat fără să guste tortul, și despre doctorul care a certat-o de mamă neatentă
Și l-am dus înapoi, acolo, la marginea gropii, după ce a adormit Arti. Albumul e acolo, pe calorifer, nu mai e urmă de flori, s-a dus tot de la apă! bodogăni Lăcrămioara.
Nici nu observa mama lui Artemi cum, cu fiecare cuvânt, chipul Marioarei se întuneca și mai tare; iar la auzul soartei cățelului salvat de băiat, învățătoarea se înnegri pur și simplu.
Își îndreptă o privire aspră spre Lăcrămioara, mângâie cu degetul albumul jilav și spuse încet
Despre verdele curbat al frunzelor și florile care parcă prind viață Despre hărnicia copilului și curajul lui prea devreme încolțit. Despre inima lui, prea strânsă de nedreptatea ta, și băieții aceia fără inimă care au aruncat un ghem viu într-o groapă.
Apoi Marioara se ridică, luă mâna Lăcrămioarei și o trase la fereastră:
Uite-o acolo, groapa, zise, Nici cățelul nu rezista, nici Arti nu era departe s-ajungă la fund. Dar s-a gândit oare el la asta atunci? Poate s-a gândit doar la florile pictate, pe care nici să le răsufleze nu voia, ca să nu strice cadoul tău!
Sau poate ai uitat, Lăcrămioara, cum plângeai pe banca de lângă școală, anii 90, strângând la piept un pisoi pripășit salvat din mâna golanilor?
Cum îl mângâiau toți colegii și așteptam împreună să vină mama ta! Cum nu voiai să mergi acasă, și-ți certai părinții când au aruncat «ghemul de purici» pe ușă afară Noroc că și-au dat seama la timp!
Ei, eu ți-amintesc! Și de Ticu, prietenul pe care nu l-ai uitat niciodată! Și de Botuș, cățelul fără rasă, care te-a urmat până la facultate, și de cioara cu aripa ruptă, pe care ai îngrijit-o la colțul biologic al clasei
Marioara scoase din albumul îngălbenit o fotografie mare: o fată firavă, în șorț alb, ținând la piept un pisoi pufos, cu zâmbetul pe buze printre colegii strânși buluc. Și spuse, domol dar apăsat:
Îți amintesc bunătatea, care creștea în tine și colora lumea
Pe urmă, peste fotografie, căzu pe masă un desen vechi, cu culori tocite, cu o fetiță blonduță ținând un pisic zburlit într-o mână și de cealaltă strângând mâna mamei.
Dacă era după mine, continuă Marioara cu glas aspru, și puiul ăla și pe Arti i-aș fi pupat și sărutat! Iar petele colorate le-aș fi pus în ramă! Doar nu există dar mai prețios pentru o mamă decât să-și crească copilul om adevărat!
Nici nu observa bătrâna doamnă cum de la fiecare cuvânt Lăcrămioara se schimba la față. Cum arunca priviri grăbite spre ușa dormitorului lui Arti, cu degete albe strângând albumul
Doamna Marioara! Vă rog, rămâneți cu Arti două minute! Două minute, promit! Revin imediat!
Sub ochii atenți ai Marioarei, Lăcrămioara își trase paltonul pe ea și o zbughi pe ușă.
Și, străbătând pe fugă trotuarul, alergă spre groapa de la marginea cartierului. Nici nu-i mai păsa de ghetele ude; tot striga, răscolea printre cutii și saci, căutând cu sufletul la gură. Întorcea mereu capul spre casă Oare o să fie iertată?
*****
Arti, cine s-a băgat cu nasul în flori la tine? Nu-i el, prietenul tău Dicușor?
El e, doamna Marioara! S-a făcut bine, așa-i?
Cum să nu! Uite și pata aceea albă ca o stea la picior îmi aduc aminte cum îi spălam lăbuțele cu mama ta, râse blândă învățătoarea.
Eu îi spăl acum lăbuțele, zilnic! spuse mândru Artemi. Mama zice că dacă ai prieten, ai grijă de el! Ne-a luat un lighean special!
Bună mamă! zâmbi Marioara. Tot pentru ea desenezi ceva?
Da, vreau să-i pun într-o ramă. Încă mai are petele acelea pe perete și tot zâmbește la ele. Cum să zâmbești la pete, doamna Marioara?
La pete? chicoti ea. Se poate, dacă petele-s din dragoste. Spune-mi, dragule, la școala de artă cum te descurci? Merge?
Merge bine! Curând îi fac portretul mamei! O să fie fericită! Arti scotoci prin ghiozdan, scoase o filă îndoită Asta e de la mama, și ea pictează.
Marioara desfăcu foaia și-i cuprinse ușor umărul copilului.
Pe hârtie, râdea luminoasă o imagine cu Arti fericit, mângâind pe cap un cățel negru, prieten devotat.
Lângă ei, o fetiță blondă, cu uniformă veche de școală, ținea la piept un pisic, iar de după catedră, cu ochi calzi și o înțelepciune fără vârstă, Marioara privea înspre ei.
Și-n fiecare strop de culoare, în fiecare linie, simțea o mândrie mocnită, de mamă nețărmurită.
Marioara își șterse una-două lacrimi și zâmbi cu lumină: în colțul desenului, cu flori și bucle verzi de frunză, stătea ascuns un singur cuvânt: Îmi amintesc.







