Soțul nu vrea să lase apartamentul moștenit de la mătușa lui fiicei noastre – ne certăm dacă să-i oferim locuința celei mari sau să vindem și să împărțim banii egal între cei trei copii

Jurnal, 14 mai

Azi, iar am ajuns să discut în contradictoriu cu soția mea, Ana-Maria, din cauza apartamentului ce l-am moștenit de la mătușa mea. Locuința e mică, dar e foarte bine amplasată, chiar în centrul Chișinăului. Noi locuim într-un apartament spațios cu trei dormitoare, unde toți avem suficient loc: avem trei copii, cea mare, Larisa, are 19 ani și acum face facultatea la Universitatea de Stat, băiatul cel mare, Ion, are 12 ani, iar mezinul, Mihăiță, are 5 ani.

Problema a apărut când Ana-Maria mi-a spus că ar fi bine ca Larisa să primească apartamentul mătușii, căci este deja fată mare, urmează să-și facă un drum în viață și poate curând se mărită. Eu, însă, nu sunt de acord deloc. Mă gândesc că nu ar fi corect față de băieți. Propunerea mea a fost să vindem apartamentul și să împărțim banii lei moldovenești, evident în mod egal între toți copiii, astfel încât fiecare să poată rămâne cu ceva.

Ea consideră, însă, că vânzarea nu ne aduce mare folos; banii, chiar împărțiți, nu le permit copiilor să își cumpere nimic semnificativ, nici măcar o garsonieră. Băieții ar primi banii numai când ating vârsta majoratului, dar Larisa deja ar putea să-și ia o mașină mai ieftină. Ana-Maria mereu spune că “mai bine o vrabie în mână decât o cioară pe gard” măcar unul dintre copii să aibă un acoperiș deasupra capului, iar la băieți om vedea pe parcurs cum ne descurcăm.

Eu mă tem, însă, că se va crea tensiune între frați, dacă Larisa primește apartamentul. Ana-Maria zice că copiii sunt încă mici și nu înțeleg toate aceste subtilități, deci avem timp să planificăm și viitorul băieților. Deocamdată nu le-am spus nimic copiilor; e prea devreme să le împărtășim aceste dileme. Oricum, apartamentul mătușii ar avea nevoie de o renovare zdravănă, și la moment nu avem suficienți bani să îl reabilităm. Arată jalnic și nu se poate locui acolo așa.

Când mă gândesc la toate acestea, nu știu cine are dreptate: eu, cu ideea de a fi echitabil cu toți, sau Ana-Maria, care vede pragmatismul situației. Poate există și o a treia cale, ceva ce încă nu ne-a trecut prin minte. Poate că, uneori, dragostea de părinte trebuie să însemne să faci ce e mai practic, nu doar ce e ideal pentru toți. Azi am realizat că uneori dreptatea nu are o singură față și că trebuie să găsim echilibrul între inima și mintea noastră.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one + eight =

Soțul nu vrea să lase apartamentul moștenit de la mătușa lui fiicei noastre – ne certăm dacă să-i oferim locuința celei mari sau să vindem și să împărțim banii egal între cei trei copii
Numărul Sesizării Farmacista i-a întins terminalul, iar el, din obișnuință, a apropiat cardul fără să se uite. Ecranul a pâlpâit roșu, a scos un beep scurt și a afișat sec: „Tranzacție refuzată”. A încercat din nou, mai încet, ca și cum de viteză ar depinde dacă mai e sau nu om cu bani. — Aveți alt card? — a întrebat farmacista, fără să ridice privirea. A scos al doilea card, cel de salariu, și iar a auzit acel refuz scurt. Din spate, cineva a oftat, iar urechile i s-au aprins de căldură. A băgat cutia cu pastile, deja cerută, în buzunar și a mormăit că rezolvă imediat. A ieșit pe stradă, s-a oprit lângă un perete, să nu blocheze valul de oameni, și a deschis aplicația băncii. În loc de cifrele obișnuite — o fereastră gri și o frază pietroasă: „Conturile sunt blocate. Motiv: executare silită”. Fără sumă, fără explicații, doar un buton cu „Detalii” și un număr, ca un CNP străin. S-a uitat lung la telefon, ca și cum privirea ar putea să facă problema să dispară. În cap i-au roit toate lucrurile pe care nu le putea amâna: în câteva zile trebuia să cumpere bilet la tren pentru mama, care avea investigații medicale; la muncă reușise cu greu să primească două zile libere. Și medicamentele pe care nu le-a putut plăti acum. A sunat la call-centerul băncii. Robotul i-a cerut „să evalueze serviciile” încă înainte de a răspunde cineva. — Bună ziua, cu ce vă putem ajuta? — vocea operatorului era calmă, obișnuită să țină distanța, nu din răutate, ci din procedură. A spus numele, data nașterii, ultimele cifre din buletin. A explicat că are conturile blocate, că e o greșeală. — Pe profilul dvs. apare o restricție conform unui dosar de executare silită, — a răspuns. — Banca nu poate debloca. Trebuie să vă adresați direct la Judecătoria Executorilor Judecătoreşti. Aveți numărul dosarului? — Îl văd, dar nu știu ce e. N-am datorii. — Înțeleg. Dar banca doar aplică dispozițiile. Nu este inițiatoarea. — Dar cine e inițiatorul? — Și-a dat seama că ridică vocea, deși nu asta dorea. — În document e trecută o unitate a ANAF/Fisc sau executor judecătoresc. Vreți să vă spun adresa? A dictat-o, el a scris-o pe spatele bonului de la farmacie, mâna tremurându-i de furie și rușine. — Dar banii? — a întrebat. — Scrie aici „reținere”. — Sumele au fost retrase conform procedurii de executare silită. Pentru recuperare, trebuie să adresați o cerere către creditor sau către executor. — Deci nu mă puteți ajuta cu nimic. — Putem doar să vă înregistrăm sesizarea. Doriți? Nu voia un număr de înregistrare, voia să audă: „Da, e o greșeală, rezolvăm acum”. În schimb, a auzit cifrele dictate. — Numărul sesizării… — l-a pronunțat ca pe un bon de garderobă. — Termen de răspuns: până la 30 de zile. A repetat numărul în șoaptă să nu-l uite. „Trei zeci de zile” suna a sentință, dar tot a mulțumit. Vorbele au ieșit automat, ca „la revedere” la finalul unui dialog care te umilește. Acasă a deschis sertarul cu acte — chitanțe, contracte, adeverințe. Întotdeauna s-a crezut conștiincios: plătea la timp, nu lua împrumuturi inutile, și amenzile de parcare le plătea imediat. A pus pe masă buletinul, codul numeric și certificatul fiscal, ca și cum ar fi fost probe ale bunei lui credințe. Soția a apărut în prag, a văzut masa plină și fața lui. — Ce s-a întâmplat? I-a povestit. A încercat să fie calm, dar la jumătatea frazei vocea i s-a rupt. — Să nu fie vreo amendă veche? — a încercat ea. — Ce amendă poate fi, de ajungi la sume de astea și cu blocaj total? — A arătat spre ecranul telefonului, unde era notificarea. — Nu am fost nicăieri în afară de serviciu. — Întrebam doar — a ridicat palmele. — Acum se mai întâmplă. Cuvântul „se întâmplă” l-a scos din sărite. Ca și cum viața lui era doar o statistică. — Se întâmplă să te trezești cu datorii străine și să tot demonstrezi că nu ești tu, — i-a răspuns. — Imediat regretând tonul. Femeia a pus tăcută o cană cu apă pe masă și a ieșit. A rămas singur cu actele și cu senzația că pare să fie tot mai puțin aer în casă. A doua zi s-a dus la bancă. Era liniște, ca într-o policlinică după renovare. Oamenii stăteau pe scaune, uitându-se la ecrane, așteptau să le apară numărul la ghișeu. A luat bon de ordine. Pe hârtie scria: „Întrebări despre conturi”. S-a așezat și a simțit cum îl irită însăși rutina așteptării. Bonul îl făcea să nu mai fie om, ci problemă de rezolvat. Când i-a venit rândul, managerul i-a zâmbit profesionist. — Cu ce vă pot ajuta? A arătat ecranul, a povestit de blocare. — Da, restricție de executare, — a zis ea, fără să clipească. — Nu avem acces la baza de date a executorilor. Putem doar să vă oferim extrasele și o adeverință cu explicația restricției. — Tot ce se poate, — a zis. — Îmi trebuie azi. — Adeverința durează până la trei zile lucrătoare. — Dar dacă nu pot lua medicamente? — i-a ieșit vocea plângăreață, ceea ce era mai greu de înghițit decât furia. Ea a ezitat o clipă. — Înțeleg. Dar așa e procedura. A semnat, a primit extrasele, dovada, cu dată și semnătură. Hârtia era caldă de la imprimantă — singura apărare în fața unei mașini nevăzute. De la bancă s-a dus la ghișeul primăriei (la „Casa de cetățenie și acte”). Mirosea vag a cafea de automat și a detergent, nimic nu putea acoperi însă oboseala oamenilor. La intrare, terminal de bonuri, o fată cu vestă ajuta să-ți alegi serviciul. — Am nevoie la executori, — i-a spus. — Nu avem birou de executori aici. Putem face cerere, intermediem cu „e-guvernare”. Ce problemă aveți? A arătat adeverința băncii și numărul dosarului. — Mai bine mergeți direct la ANAF sau la executor. Dar dacă doriți, putem tipări o fișă din „e-guvernare”, dacă apare acolo. A luat bonul și s-a așezat. Pe ecran alergau numere, oamenii veneau la ghișeu, se întorceau cu dosare, unii șoptind nemulțumiți. Își privea mâinile și i se păreau mai bătrâne decât ieri. La ghișeu, funcționara i-a cerut buletinul. — Aveți cont verificat pe e-guvernare? — l-a întrebat. — Da. A deschis profilul, căutând mult. — Există dosar de executare, — a zis. — Dar e trecut alt cod fiscal. S-a aplecat mai aproape. — Cum adică altul? — Uitați. La dvs… — i-a citit cifrele. — Dar în dosar e o cifră greșită. O cifră. S-a simțit brusc ușurat, ca și cum i s-ar fi făcut dreptate. — Nu e datoria mea, — a zis. — Pare o eroare de identificare, — a răspuns. — Apar când sunt persoane cu același nume sau dată de naștere asemănătoare. — Și ce pot face? — Putem formula o contestație cu copii de acte. Dar decizia e la executor. A tipărit contestația, a semnat-o, a atașat copii după acte. Își vedea viața redusă la o teanc de hârtii care pleacă la scanat. — Cât durează? — a întrebat. — Până la treizeci de zile, — a zis. — Uneori mai repede. Iarăși trei zeci. A ieșit cu plicul și documentele. Numărul contestației i se părea mai important decât numele. La executor judecătoresc a ajuns doar peste două zile. La intrare, paza a verificat geanta, telefonul. Pe hol, oameni cu copii, cu pungi de documente. Pe perete, anunț: „Primire doar cu programare”. Lângă, listă cu nume scrise la rând. — Aici e programarea? — a întrebat o femeie. — Aici e viața, — a răspuns ea fără să zâmbească. — Cine ajunge, se trece pe listă. Și-a scris și el numele. S-a așezat pe pervaz, scaunele fiind toate ocupate. Timpul nu curgea, se fragmenta în enervări mici: se mai băga cineva în față, altcineva ridica vocea la telefon, cineva plângea în toaletă. Când s-a deschis la ușă, în birou era o doamnă, în jur de patruzeci de ani, cu ochi obosiți. Monitor, dosare. — Numele dvs? — nu s-a uitat la el. L-a spus. — Numărul dosarului? A întins hârtia de la bancă. A privit, a apăsat mouse-ul. — Aveți restanță la credit, — a spus. — Nu, nu am credit. Vă rog verificați codul fiscal — e greșit. A încruntat sprâncenele, a apropiat ecranul. — Adevărat, e greșit codul fiscal. Dar sistemul v-a găsit după nume și dată de naștere. — Și e de ajuns să blocați conturile? Ea a oftat. — Noi lucrăm cu datele care apar. Dacă e greșeală, completați o cerere de rectificare și de dovedire a identității. Aveți acte? A pus pe masă copiile din dosar. — Uitați, aici și numărul de înregistrare. A răsfoit. — Cererea la primărie încă nu a ajuns la noi. — Nu pot aștepta să „ajungă”. Mi-au luat bani și n-am cu ce lua medicamente. Executorul s-a uitat pentru prima dată direct la el. — Credeți că sunteți primul? — a spus obosită. — Am aici o sută de dosare… Vă pot prelua cererea aici. Dar tot nu e instant. Dorința de a țipa l-a năpădit. Dar i-a văzut oboseala și a înțeles că nu va grăbi nimic. — Bine, — a zis printre dinți. — Să o facem acum. I-a dat formular. A completat: „Solicit excluderea din executarea silită din cauza identificării greșite.” A atașat copii după acte. Executorul a pus ștampila „Primit”. — Termen: zece zile pentru verificare. Dacă se confirmă, oprim măsurile. — Dar banii? — Pentru restituirea sumelor e nevoie de cerere separată, creditorul trebuie să vă returneze. Nu ține direct de mine. A ieșit cu un nou formular ștampilat. O mică victorie, dar victoria cui? Seara, la muncă, a cerut încă o jumătate de zi liberă. — Iar vrei? — Șeful l-a privit de parcă inventase totul. — Avem raport. — Mi-au blocat conturile, — a zis. — Umblu după acte. — Spune sincer, ai fost parte la ceva? Rate, pensii alimentare? Mai dureros ca refuzul din farmacie. Fața i s-a împietrit. — Nu am nimic din astea, — a zis. — E indexare greșită. — Bine… Ai grijă, să nu avem probleme noi de la tine. Contabila deja m-a întrebat de ce ai rețineri. La birou a găsit un e-mail de la contabilitate: „Vă rugăm specificați dacă aveți ordin de executare”. Totul i s-a strâns înăuntru. A răspuns scurt: „Eroare, rezolv, voi aduce dovada”. Și-a dat seama că trebuie să explice și executorului, și celor cu care lucrează de zece ani. Acasă, soția l-a întrebat ce s-a rezolvat. — Au primit cererea, — a zis. — În sfârșit ceva, — a răspuns. — Ești sigur că nu are legătură cu creditul vechi al fratelui tău? N-ai fost tu garant? A ridicat rapid capul. — Nu am fost garant, — a zis. — Am refuzat. Am și semnat. Ea a dat din cap, dar în ochi a rămas o umbră de îndoială. În câteva zile, sistemul plantase deja o fisură greu de reparat cu hârtii. După o săptămână a primit decizia în contul de pe „e-guvernare”: „Identificare eronată a debitorului confirmată. Se anulează măsurile de executare.” A citit de trei ori ca să creadă. A deschis aplicația băncii. Contul era din nou activ. Cifrele reveniseră pe ecran de parcă nu se întâmplase nimic. Dar tot mai era un mesaj: „Operațiunile pot rămâne limitate până la actualizarea datelor.” A plătit la utilități. Plata a mers, dar cu întârziere; a privit fix la animație până a dispărut. A mers la farmacie și a luat medicamentele, acelea pe care nu le-a putut plăti în prima zi. Casierița nici nu l-a recunoscut. Voia să spună ceva de genul „e în regulă”, dar ar fi sunat ciudat. A luat pachetul și a ieșit. Peste două zile l-au sunat de la bancă. — Avem decizie de ridicare a măsurilor, — a comunicat operatorul. — Dar în istoricul de credit poate rămâne o înregistrare până la actualizarea bazelor. Acest lucru poate dura până la 45 de zile. — Deci rămâne o urmă, — a zis el. — Doar temporar. Cuvântul „temporar” nu liniștea. Știa că la următoarea achiziție „în rate” cineva îl va întreba „Ați avut poprire?”, și va trebui iar să explice că nu-i vina lui. A depus cererea de restituire a sumelor reținute. Executorul i-a explicat că restituirea vine de la banca care dăduse credit altcuiva. A trimis copii de hotărâre, extras bancar, datele de cont. În răspuns: „Solicitarea dvs. a fost înregistrată”. Încă un număr. În acest răstimp, a observat că vorbește mai încet. De teama că orice cuvânt aprinde iar mecanismul. Verifica notificări de câteva ori pe zi, intra pe „e-guvernare”, secțiunea „executare silită” — nimic nu mai era acolo. Golul devenise noua lui normalitate. La un moment dat, la primărie, încă pentru un act pentru mama, în sala de așteptare era un bărbat cu o mapă, pierdut, ca un elev. Ținea bonul și privea la afișaj, fără să știe unde să se ducă. — Aveți nevoie de ce? — a întrebat, mirat de sine că se bagă. — Mi-au zis că am datorie la bancă, de la executor. A văzut în ochii străinului aceeași umilință și furie de ieri. — Luați întâi extrasul de la bancă, cu numărul dosarului executării. Apoi aici puteți scoate date de pe „e-guvernare”, să vedeți ce date au la identificare. Dacă nu corespund CNP-ul sau data nașterii, depuneți cerere de identificare greșită. Musai luați ștampilă de intrare. — Mulțumesc, — a spus celălalt. — Ați trecut prin asta? A dat din cap. — Am trecut. Nu ușor, și nici complet. Dar am trecut. A plecat cu mapa spre ieșire și s-a oprit să și-o aranjeze. Greutatea nu era de la hârtie, ci de la reflexul de a păstra totul drept dovadă. Și-a dat seama că respiră puțin mai ușor. Acasă, a pus la dosar decizia executorului, adeverințele bancare, copiile după cereri, și a scris cu marker: „Exec. silită, eroare”. Înainte i se părea rușinos, parcă recunoștea o vină. Acum nu-i mai păsa. A pus dosarul la loc și, cu o voce calmă, i-a spus soției: — Dacă se mai întâmplă, știu ce am de făcut. Nu mă mai justific. O să cer. Ea l-a privit lung și a dat din cap. — Bine, — a spus. — Hai la ceai. A mers la bucătărie și a pornit ceainicul. Freamătul lui obișnuit i s-a părut cea mai clară dovadă că viața e iar a lui, nu a numerelor și a termenelor.