Am plătit prețul fericirii fiului meu: Cum am ales eu nora perfectă, ca să-l văd împlinit, chiar dacă a trebuit să intervin cu orice preț în viața lui

Am plătit pentru fericirea fiului meu

Am stat mult timp pe gânduri, până când mi-am spus că e timpul să-i aleg eu nora potrivită și soție pentru băiatul meu. Îmi doream să găsesc o fată cumsecade, să îi potrivesc împreună, căci fiul meu e cel mai prețios copil din lumea asta. Sunt atât de îndrăgostită de el, de parcă ar fi lumina ochilor mei. L-am avut doar pentru mine, l-am crescut ca pe un luptător încă din scutece, n-am dormit nopțile de grijă, l-am crescut și l-am îngrijit cu toată dragostea. Și acum, trebuia să dau acest bărbat desăvârșit altei femei?

Știam dintotdeauna că va veni o zi în care fiul meu își va găsi o pereche, dar despărțirea de el era ca un vis frânt, aproape de nesuportat. Așa că mi-a venit un gând iscusit.

Am acceptat cu liniște faptul că fiul meu a început să se uite la fete. Totuși, cu prietena lui răsfățată n-am reușit nicicum să mă înțeleg. I-am spus direct că nu-i e potrivită, că avem nevoie de o fată cuminte, curată și modestă.

Evident, nu i-am povestit fiului despre planul meu secret. Am început să caut o noră pentru fiul meu ca și cum soarta ar atârna pe umerii mei. Aveam nevoie de o fată cu care să pot vorbi deschis, să o simt aproape de suflet.

Cercul candidatelor era strâmt: fata vecinei de la etaj, fiica prietenei mele vechi și câteva colege de clasă de-ale fiului meu. După câteva vorbe cu fata vecinei și mama ei, am simțit că nu se leagă nimic fata era prea plinuță, și eu îmi doream ca băiatul meu să fie cu adevărat fericit. Avea nevoie de o domnișoară subțire.

Am încercat și cu fiica prietenei mele, dar între timp am aflat că are deja un băiat la inimă. Ce să mai vorbesc de colegele din clasă acolo totul era un haos, n-aveam ce alege.

Ajunsesem într-un impas. Alte fete nu mai aveam în gând. Așa că am început să-mi urmez băiatul, să văd cu ochii mei ce fel de femei îi plac.

Am recurs la un mic truc, spunându-i că vreau să-l văd la serviciu. Nu era prea încântat, dar până la urmă a acceptat. O zi întreagă am stat ca o umbră, urmărindu-i mișcările printre colege. Voiam să-mi dau seama care îl atrage. Am stat de vorbă cu câteva dintre ele și am tras cu urechea la tot felul de taine.

Spre seară m-am lămurit că la birou nu găsesc nicio noră pentru băiatul meu. În drum spre casă, el s-a oferit să mergem la o cofetărie. La început am refuzat, dar parcă o voce lăuntrică mi-a șoptit că poate acolo o voi descoperi pe cea pe care o caut În cofetărie, băiatul meu stătea deja la taclale cu o chelneriță frumoasă. Dintr-o dată mi-am dat seama: ea e fata!

Era blândă, cumsecade și cu ochii senini. M-am apropiat și am stat pe vorbă cu ea, povestindu-i deschis totul.
Sunteți sigură că nu visați? a zis ea. Nu-i chiar obișnuit, nu?
Ei, vrei să-ți fie mai bine în viață? Fiul meu e acela care ți-o va schimba.

I-am propus tinerei o sumă frumușică de lei atât de mult cât să-i poată acoperi cheltuielile de școală fratelui ei. Dragostea de soră a învins principiile, și mi-a promis că va face totul ca să-l cucerească pe băiatul meu.

De atunci, am ținut legătura strânsă cu fata. I-am dat sfaturi, trucuri, tot ce credeam că-i poate fi de folos să ajungă la inima lui!

Rezultatele n-au întârziat să apară. Băiatul meu era vrajit! Nu înceta să-mi vorbească de Ilinca: cât e de frumoasă, cum gătește de bine, ce muzică ascultă, ce fel de filme îi plac. Într-o zi, i-am zis să mi-o prezinte, și el, cu cel mai larg zâmbet, a adus-o acasă.

Când Ilinca a venit în vizită, am avut o discuție liniștită. Mi-a mărturisit cu obrajii rumeni că s-a îndrăgostit de fiul meu, după care mi-a cerut să iau banii înapoi. Dar planul meu era altul.

Dacă între copii a încolțit dragostea, de ce să le iau fericirea? I-am spus fetei să păstreze banii și să înceapă ușor să se pregătească de nuntă.

Acum copiii mei sunt fericiți. Am o noră ascultătoare, care mi-e ca o prietenă de suflet. Micuțul nostru secret va rămâne veșnic între noi. Bucuria mea e să văd că planul a adus fericirea băiatului meu!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

10 − 8 =

Am plătit prețul fericirii fiului meu: Cum am ales eu nora perfectă, ca să-l văd împlinit, chiar dacă a trebuit să intervin cu orice preț în viața lui
— Andrei Vitalievici, dragă, vă rog din suflet! Vă implor! Ajutați-ne! — femeia s-a prăbușit în genunchi în fața bărbatului înalt, îmbrăcat în halat alb, și a izbucnit în plâns. Dincolo de șirul de cabinete vechi, în sala de primiri urgențe a spitalului mic de comună plin de miros de medicamente, îi murea copilul. — Înțelegeți, nu pot! Nu pot! De asta am venit aici! De doi ani nu am mai operat! Mâna… condițiile… — Vă implor! Vă rog! — femeia îl tot trăgea cu disperare pe doctorul care refuza. Trebuie să accepte. Trebuie să încerce. Altfel… Doar câțiva metri până la ușa albă de lemn. Și acolo e Mihuț al ei. Unicul. Înconjurat de fire, cu masca de oxigen pe fața pistruiată, abia mai respiră. Și sângele ce se scurge de sub pansamentul capului e gros și închis la culoare, ca dulceața de vișine de anul trecut. Iar unda verde de pe monitor tresare odată cu respirația sacadată. N-ar ajunge la oraș. Sunt 100 de kilometri. Elicopterul… dar viscolul de afară a luat și ultima speranță. Tensiunea scade. Inima bate încet. Femeile de la ambulanță își feresc privirea. — Kovalevski! — o asistentă bătrână alergă la targa cu copilul palid, — Andrei Vitalievici! Scoate din buzunar un ziar vechi cu poza bărbatului în halat alb înconjurat de copii zâmbitori. Printre lacrimi, se zăresc rânduri despre accident, mâna rănită, operația nereușită. Dar era un geniu în neurochirurgie! Un doctor de la Dumnezeu! Aici, în pustiul lor… Doamne, doar să accepte! — Nu pot să îmi asum așa ceva! Înțelegeți! Ultima operație… încheietura… N-am reușit! Nu mai operez! Nu pot! Iar băiatul de pe targă e tot mai palid. Și sângele ca dulceața. Și colegii strânși în ușa deschisă tac. Mama plânge. Și timpul… împotriva lor e timpul. Și-un câine… — Un câine?! — Ce caută câinele aici? Doar un scâncet răspunde. Un labrador. Se trage la targă. Zgârie podeaua cu ghearele, cineva îl trage de zgardă. Dar el tot trage. Nu-și ia ochii de la Mihuț. Nu mai scâncește, hârâie. Dar tot trage… — E Credinciosul. Câinele lui Mihai, — femeia plânge, iar liniștea grea a sălii de așteptare e spartă de cuvintele doctorului: — Pregătiți sala de operație. Închide ochii o clipă. Și revede alt câine. Nădejdea. Și tata încă viu. Și Andrei Vitalievici doar Andrei, clasa a șaptea, parcă. Drumul spre Revelion, mașina înzăpezită, ca un glob spart sub brad. Mama plânge. Doctorul nu are experiență, e greu de operat, centrul e departe… Iar Nădejdea nu mai scâncește la mormânt. Hârâie și nu mai mănâncă de șase zile. Privește. Și-apoi nici ea nu mai e. S-a dus după stăpân. S-a stins. — O să fiu neurochirurg, mamă. I-am promis lui Nădejdea, — șoptește băiatul la mormânt, — Cel mai bun. Mă crezi? Cum a putut uita? De ce? ***** Lămpile din sala de operație ard ca soarele. Instrumentele strălucesc. Încheietura din nou doare. Rezistă. „Să-mi iau câine?” — prostii îi trec prin minte, ce-i cu el! Iar degetele sunt aproape de lemn. Nu-i nimic, va reuși. Trauma e rea, complicată. Tensiunea scade, să nu facă edem… Țesuturi fragile. Trebuie refăcut osul temporal. Vasele… Nici cu elicopterul nu ajungeau la timp. Asistenții au ochii mari. Pentru ei e o minune operația asta. Dar pentru el? Câte a făcut? Cum după o greșeală a lăsat totul? S-a retras aici, a rupt legături. Iar încheietura doare. Și Nădejdea i se pare că-l privește trist din colț. Sau poate labradorul… după băiețelul lui… Credinciosul. E greu să ții pensa. Clemele. Aproape i s-au înțepenit degetele. Dar mai e puțin. Trage aer, Mihai, trage! Nu ceda! Nu te lăsăm. Timpul. Acum e de partea lui Mihai. Se aude parcă elicopterul? Chiar a ajuns… ***** — Andrei Vitalievici, vă caută cineva, — a intrat în cabinet asistenta cu un zâmbet larg pe față. Toți zâmbesc. Ce să mai, s-a întors Kovalevski. În fiecare secție numai despre asta se povestește. Vin copii greu bolnavi din toate orașele. Acum nu mai e teamă. Kovalevski are „mâini de aur”. Și copiii râd din nou prin coridoarele neurochirurgiei. Cei mici se fac bine. Iar părinții nu se mai desprind de el… — Cinci minute. Să-l verific doar pe Macarie. Până la salonul lui Macarie, de șase ani, abia trece din cabinet. Băiețel simpatic, roșcat. Îi spune nenea Andrei. A venit săptămâna trecută în excursie la București. A căzut de la etajul doi. La fel ca Mihai din comună. Capul i l-a reparat Andrei Vitalievici bucată cu bucată, sărmanul. Opt ore a durat operația. A reușit. Și mâna nici nu mai doare. Poate de la râsul copiilor s-a vindecat… Bine a făcut că a revenit. Corect. Trebuia mai devreme, dar nu găsise rostul. Uitase multe. Viața i-a amintit. Nici câine n-a apucat să-și ia. Niciodată timp. Ce-o face, oare, labradorul lui Mihai? Des amintiri îi vin. — Andrei Vitalievici, dragă! Nici n-a apucat să deschidă ușa. Ce surpriză! — Bună, Mihai, Natalia, — zâmbește, — Și ție, Credinciosule! Deja mâna caută blana moale. Nasul umed îi atinge palma. Iar ochii căprui îl privesc pătrunzător. — Dar ce vă aduce pe aici? Mihai are ceva? Ați venit la control? — Totul e bine cu Mihai, — răspunde rapid Natalia, — totul e bine! Am venit altfel! Abia acum vede cât de luminoasă îi e zâmbetul. Numai paltonul stă ciudat. Iar ochii îi sclipesc suspect. N-are curaj să întrebe. Credinciosul se învârte, îl zăpăcește. — Uite! Mihai, crescut, nu mai rezistă și scoate de la mama de sub haină ceva negru, scâncind și cu urechi lăsate. — Aaa…?!, cu greu mai găsește cuvinte Andrei Vitalievici, luând în mâini neașteptatul cadou. — Să nu vă supărați, — dă din gură Mihai, — l-a găsit Credinciosul. Mama a fost de acord să-l păstrăm. Și ieri, la televizor, a fost interviul dumneavoastră. Iar Credinciosul a tras puiul de guler la televizor, când v-a auzit vocea. Ne-am gândit că… — Ați gândit bine. De mult trebuia! — îi face cu ochiul Andrei Vitalievici cățelului vesel, — O să-l chem Stimuleț. Sau Tim, pe scurt.