În coliba umedă mirosea a igrasie și mucegai. Podeaua scârțâia la fiecare pas, iar într-un colț ceva foșnea – probabil șoareci. Femeia a așezat cu grijă gemenii pe o saltea veche, i-a acoperit cu geaca ei și s-a ghemuit lângă ei.

În coliba de la marginea pădurii din Maramureș, se simțea un miros puternic de umiditate și mucegai. Podeaua scârțâia sub fiecare pas, iar în colțul camerei se audea un foșnet probabil șoareci. Ana a așezat cu grijă gemenii pe un vechi saltea, i-a învelit în geaca ei și s-a aplecat lângă ei.

Inima îi bătea ca un vânt nebun. Nu știa ce era mai înfricoșător frigul ce pătrundea prin crăpăturile pereților de lemn sau tăcerea soțului ei, care părea să nu mai fie același bărbat.

Îți dai seama că sunt atât de mici? șopti ea. Au nevoie de lapte adaptat, medicamente Eu îi alăptez, dar va fi destul pentru doi?

Ion se întoarse brusc.

Crezi că nu știu? Crezi că sunt prost? vocea lui tremura de tensionare. Dar în oraș totul se rupe. Nu pot să țin doi în capul meu. Nici mental, nici financiar.

Și atunci, ce facem? ochii ei străluceau. Ne vom ascunde aici ca niște fugari?

Bărbatul începu să umble prin cameră, apoi lovi masa cu pumnul.

Nu mă ascund! Înțelegi? Încerc să găsesc o cale să supraviețuim!

Cei doi bebeluși începu să plângă în același timp. Ana îi strânse repede în brațe, îi legăna și murmură:

Liniște, micuților, liniște mama e aici.

Lacrimile îi curgeau pe obrajii palizi.

Suntem o familie șopti, fără să-l privească. Tu voiai un copil. Acum avem doi. E un dar, nu o povară.

Ion stătea lângă fereastră, privind în întunericul pădurii. Umerii i tremurau, dar nu se întoarse. Vorbi cu voce scăzută:

La unul aș fi fost bucuros. La doi totul se schimbă.

Ana izbucni.

Se schimbă? Tu ești tată! Nu un contabil care intră în minus!

Ion se întoarse brusc, cu ochii aprinși de furie și disperare.

Nu înțelegi! Nu am niciun leu! Zero! Nu am luat bani în numerar, cardurile nu merg aici. Am ars ultimele litri de benzină ca să ajungem.

Ana simți pământul să-i dispară sub picioare.

Deci suntem prinși? Fără mâncare, fără medicamente, fără căldură?

Ion se așeză pe scaunul vechi, își sprijini fața în palme. Pentru prima oară părea să nu fie supărat, ci sfărâmat.

Liniștea fu spartă de plânsul slab al bebelușilor. Ana îi strânse mai bine și se așeză lângă el.

Ascultă-mă spuse blând. Nu te învinuiesc. Dar trebuie să acționăm. Copiii nu pot aștepta.

Ion ridică privirea. În ochii lui se vedea teamă.

Mi-e teamă. Că nu voi reuși. Că nu îi voi hrăni. Că vom pieri aici.

Ana îi apucă mâna cu putere.

Vom trece prin asta. Împreună. Dar doar dacă vei înceta să fugi de adevăr.

El încuviință. Apoi sări în sus, ca și cum hotărârea îl lovise în sfârșit.

Bine. Mâine dimineață merg la sat. O să caut un loc de muncă, o să cer alimente. Orice e nevoie.

Noaptea părea infinită. Gemenii urlau la fiecare oră, Ana îi alăpta, îi legăna, murmurând cântece pe care nu-și amintea de unde lea învățat. Ion stătea lângă fereastră, fără să aprindă lampa, pierdut în negrul pădurii, ca și cum acolo ar fi fost răspunsul.

La primele raze ale zorilor, geaca îi încălzi pe toți.

Mă întorc. Promit.

Drumul spre sat a luat mai bine de o oră. Prima casă pe care a bătut la ușă era modestă, cu o grădină mică în față. O bătrână cu un șal pe cap io deschise. Ion șopti, rușinat:

Îmi pare rău soția mea e în pădure cu doi nounăscuți. Nu avem nimic. Sunt dispus să lucrez pentru hrană.

Bătrâna îl privea lung, parcă citea în sufletul lui. În cele din urmă, cu glas încet, spuse:

Muncă ai pe cât vrei foc, curte, animale. Dar ia mai întâi asta. Iși întinse o coș cu pâine, lapte și ouă. Copiii au nevoie mai mult de toate.

Ion aproape că plângea. Mulțumi mulțumind cu căldură, fuge înapoi, strângând coșul ca pe o comoară.

Când a intrat în colibă, Ana ținea gemenii și arăta epuizată până în oase. Când a zărit hrana, a strigat și la îmbrățișat.

Ai reușit?!

A lăsat coșul pe masă și la strâns pe umeri.

Nu știu cât timp ne va ajunge, dar avem o șansă. Și am înțeles un lucru nu pot să mă tem. Vă am pe voi. Și asta e destul.

Ea sa lipit de el. În ochii îi lucea speranța.

Copiii au adormit sătui și liniștiți. Pentru prima oară din zile, în inimile lor sa instalat o senzație de drum înainte. Lung, greu, dar împreună.

Vom reuși șopti ea.

Da. Împreună răspunse el.

Și în vocea lui nu mai era nici furie, nici disperare. Doar încredere.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

11 − 2 =

În coliba umedă mirosea a igrasie și mucegai. Podeaua scârțâia la fiecare pas, iar într-un colț ceva foșnea – probabil șoareci. Femeia a așezat cu grijă gemenii pe o saltea veche, i-a acoperit cu geaca ei și s-a ghemuit lângă ei.
Îngerul ciufulit Iulia pășea încet înapoi, fără să-și desprindă privirea de dulăul uriaș ce ședea impasibil chiar în mijlocul străzii. – Cuminte, băiete, cuminte… – murmura ea încet, aproape în șoaptă, încercând să nu facă vreo mișcare bruscă. Câinele era impunător – trupul masiv era ascuns sub o blană groasă și ciufulită, pe ici pe colo încâlcită în smocuri dense. Ochii săi – negri, pătrunzători – urmăreau fiecare pas al Iuliei, iar urechile i se ciuleau la cel mai mic zgomot. Fata simțea cum frica îi strânge stomacul, tremuratul îi cuprindea genunchii, chiar dacă încerca din răsputeri să rămână stăpână pe sine. Mereu avusese frică de câini – chiar și de cei micuți, de poșetă, ce toropeau în brațele trecătorilor. O frică înrădăcinată încă din copilărie, de pe vremea când avea patru ani, iar părinții o duseseră la bunici, la țară. În sat trăia un vecin care creștea câini. Curiozitatea copilărească a Iuliei nu a rezistat tentației unui cățeluș pierdut pe ograda bunicilor. Doar că, după câțiva pași cu puiul în brațe, drumul i-a fost barat de un câine mare – mama puiului. Animalul s-a apropiat amenințător, arătându-și colții ascuțiți, fără să atace, ci doar mormăind. Acel moment de groază, neputință și frig interior i-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna. Anii au trecut, dar frica nu s-a stins. Iar acum, în fața ei se afla o adevărată namilă care nu părea să aibă de gând să-i cedeze calea. Iulia a decis să nu-și încerce norocul: mai bine să ocolească decât să riște. S-a întors încet și a pornit pe alt drum, încercând să-și păstreze calmul. Totuși, se uita la fiecare câțiva pași peste umăr – câinele mergea după ea. Nu o urmărea agresiv, păstra distanța, dar nu rămânea în urmă. – Ce deștept e, – a șoptit Iulia, aruncând o nouă privire la necunoscutul ei însoțitor. – Nu se apropie prea mult, parcă simte că mi-e teamă. Dar de ce vine cu mine? Și unde o fi stăpânul? Ajunsă în fața blocului, aproape alergând, Iulia și-a scos cardul, a deschis ușa grăbită și s-a întors: câinele era încă acolo, pe trotuar. Nu a făcut niciun pas după ea, doar a urmărit, cu privirea-i pătrunzătoare, cum ușa se închide încet, ascunzându-i silueta. În apartament, după ce și-a lăsat geanta și pantofii, Iulia s-a oprit o clipă în hol, ascultând. Liniște. Orașul mormăia vag dincolo de ferestre. Făcându-și curaj, s-a apropiat de geam – blana familiară încă se vedea jos, pe trotuar. Simțind privirea fetei, câinele și-a ridicat capul, a dat încet din coadă, apoi s-a îndepărtat cu pași lenți, lăsând-o să răsufle ușurată – astăzi plecase, în sfârșit. Apoi a devenit aproape un ritual. În fiecare seară, când Iulia se întorcea de la muncă, câinele apărea de nicăieri și o însoțea tăcut până la scară. La început păstra distanța, dar în timp tot se apropia. Nu se băga niciodată în fața ei, nu o atingea; doar mergea cuminte lângă ea. Cu timpul, Iulia a început să observe alte detalii la el – mersul calm, privirea inteligentă, ochii blânzi. A devenit chiar o ușoară alinare să-l știe în preajmă, așa că i-a dat nume: **Cerber**. Câinele a reacționat imediat când l-a strigat pe nume și, din acea zi, drumul spre casă a devenit altceva. Cerber mergea alături de ea, fără să-i ceară nimic, dar oferindu-i o liniște tăcută. Până într-o seară de toamnă când Iulia, întârziată la muncă, nu l-a găsit pe Cerber la colț, așa cum se obișnuise. Inima i-a stat în loc – pe lângă teamă, simțea și un dor ciudat după prezența protectorului mut. Pe un întuneric aproape deplin, un bărbat necunoscut a apărut din întuneric, i s-a adresat cu glume grobiene și a pus mâna pe ea. A văzut brusc, în lumina slabă a felinarului, sclipirea unei lame de cuțit. Panica era la apogeu, când străzile au vibrat de lătratul aspru al lui Cerber. Câinele a sărit asupra agresorului, l-a trântit, a smuls cuțitul din mână, iar Iulia, cu genunchii tremurând de adrenalină, a chemat Poliția. Cerber a rămas lângă ea, cu ochii fermi pe necunoscut, până au ajuns agenții să îl ridice. Acela a fost momentul când Iulia a hotărât că nu vrea să-l mai lase pe Cerber singur pe străzi. L-a adus acasă și, încet-încet, câinele ciufulit s-a obișnuit cu viața de apartament: blana i s-a îmbunătățit, a prins încredere, a învățat să se joace, să stea la geam și să îi aștepte venirea. Când Cerber s-a îmbolnăvit, Iulia l-a îngrijit cu răbdare – chemând veterinarul, hrănindu-l atent, dăruindu-i grijă și dragoste. Așa s-a întărit prietenia lor: ieșeau seara în parcul central, se jucau, mergeau împreună la dresaj. Cerber era sufletul nou al căminului ei, îngerul păzitor și tovarășul de fiecare zi. Până într-o seară, când la ușa blocului a apărut un bărbat. S-a recomandat: Alexei, fostul stăpân. Fusese nevoit să plece la muncă în Germania, lăsând câinele la un prieten – care însă, coplesit, îl lăsase pe Cerber pe străzi. Revenit, Alexei a căutat mult cățelul său și, văzând cât de bine se simte lângă Iulia, a decis că locul lui Cerber este aici. A plecat doar cu o ultimă mângâiere pe blana câinelui. Iar Iulia, privind la cel mai credincios amic, a știut că povestea lor va continua – Cerber, îngerul ciufulit, nu se va mai rătăci niciodată de casa lui.