În coliba de la marginea pădurii din Maramureș, se simțea un miros puternic de umiditate și mucegai. Podeaua scârțâia sub fiecare pas, iar în colțul camerei se audea un foșnet probabil șoareci. Ana a așezat cu grijă gemenii pe un vechi saltea, i-a învelit în geaca ei și s-a aplecat lângă ei.
Inima îi bătea ca un vânt nebun. Nu știa ce era mai înfricoșător frigul ce pătrundea prin crăpăturile pereților de lemn sau tăcerea soțului ei, care părea să nu mai fie același bărbat.
Îți dai seama că sunt atât de mici? șopti ea. Au nevoie de lapte adaptat, medicamente Eu îi alăptez, dar va fi destul pentru doi?
Ion se întoarse brusc.
Crezi că nu știu? Crezi că sunt prost? vocea lui tremura de tensionare. Dar în oraș totul se rupe. Nu pot să țin doi în capul meu. Nici mental, nici financiar.
Și atunci, ce facem? ochii ei străluceau. Ne vom ascunde aici ca niște fugari?
Bărbatul începu să umble prin cameră, apoi lovi masa cu pumnul.
Nu mă ascund! Înțelegi? Încerc să găsesc o cale să supraviețuim!
Cei doi bebeluși începu să plângă în același timp. Ana îi strânse repede în brațe, îi legăna și murmură:
Liniște, micuților, liniște mama e aici.
Lacrimile îi curgeau pe obrajii palizi.
Suntem o familie șopti, fără să-l privească. Tu voiai un copil. Acum avem doi. E un dar, nu o povară.
Ion stătea lângă fereastră, privind în întunericul pădurii. Umerii i tremurau, dar nu se întoarse. Vorbi cu voce scăzută:
La unul aș fi fost bucuros. La doi totul se schimbă.
Ana izbucni.
Se schimbă? Tu ești tată! Nu un contabil care intră în minus!
Ion se întoarse brusc, cu ochii aprinși de furie și disperare.
Nu înțelegi! Nu am niciun leu! Zero! Nu am luat bani în numerar, cardurile nu merg aici. Am ars ultimele litri de benzină ca să ajungem.
Ana simți pământul să-i dispară sub picioare.
Deci suntem prinși? Fără mâncare, fără medicamente, fără căldură?
Ion se așeză pe scaunul vechi, își sprijini fața în palme. Pentru prima oară părea să nu fie supărat, ci sfărâmat.
Liniștea fu spartă de plânsul slab al bebelușilor. Ana îi strânse mai bine și se așeză lângă el.
Ascultă-mă spuse blând. Nu te învinuiesc. Dar trebuie să acționăm. Copiii nu pot aștepta.
Ion ridică privirea. În ochii lui se vedea teamă.
Mi-e teamă. Că nu voi reuși. Că nu îi voi hrăni. Că vom pieri aici.
Ana îi apucă mâna cu putere.
Vom trece prin asta. Împreună. Dar doar dacă vei înceta să fugi de adevăr.
El încuviință. Apoi sări în sus, ca și cum hotărârea îl lovise în sfârșit.
Bine. Mâine dimineață merg la sat. O să caut un loc de muncă, o să cer alimente. Orice e nevoie.
Noaptea părea infinită. Gemenii urlau la fiecare oră, Ana îi alăpta, îi legăna, murmurând cântece pe care nu-și amintea de unde lea învățat. Ion stătea lângă fereastră, fără să aprindă lampa, pierdut în negrul pădurii, ca și cum acolo ar fi fost răspunsul.
La primele raze ale zorilor, geaca îi încălzi pe toți.
Mă întorc. Promit.
Drumul spre sat a luat mai bine de o oră. Prima casă pe care a bătut la ușă era modestă, cu o grădină mică în față. O bătrână cu un șal pe cap io deschise. Ion șopti, rușinat:
Îmi pare rău soția mea e în pădure cu doi nounăscuți. Nu avem nimic. Sunt dispus să lucrez pentru hrană.
Bătrâna îl privea lung, parcă citea în sufletul lui. În cele din urmă, cu glas încet, spuse:
Muncă ai pe cât vrei foc, curte, animale. Dar ia mai întâi asta. Iși întinse o coș cu pâine, lapte și ouă. Copiii au nevoie mai mult de toate.
Ion aproape că plângea. Mulțumi mulțumind cu căldură, fuge înapoi, strângând coșul ca pe o comoară.
Când a intrat în colibă, Ana ținea gemenii și arăta epuizată până în oase. Când a zărit hrana, a strigat și la îmbrățișat.
Ai reușit?!
A lăsat coșul pe masă și la strâns pe umeri.
Nu știu cât timp ne va ajunge, dar avem o șansă. Și am înțeles un lucru nu pot să mă tem. Vă am pe voi. Și asta e destul.
Ea sa lipit de el. În ochii îi lucea speranța.
Copiii au adormit sătui și liniștiți. Pentru prima oară din zile, în inimile lor sa instalat o senzație de drum înainte. Lung, greu, dar împreună.
Vom reuși șopti ea.
Da. Împreună răspunse el.
Și în vocea lui nu mai era nici furie, nici disperare. Doar încredere.






