Ana Serban a așezat cu grijă pe masă o cutie veche de fotografii, a luat una dintre ele și s-a oprit în loc. Pe fotografia îngălbenită era ea, tânără, în rochie de vară, alături de un bărbat înalt, cu un zâmbet blând. Mihai.
Câte ani au trecut? Patruzeci? Mai mult? A trecut degetul pe chipul lui ca și cum ar fi vrut să șteargă timpul, dar imaginea a rămas neschimbată înghețată, ca amintirea însăși.
Bunico, cine e ăsta? a întrebat nepoata Ilinca, de zece ani, ridicându-se cu capul pe umărul Anei. Degetele ei curioase se întindeau spre fotografie.
E un vechi cunoștință, a oprit ușor Ana, retrăgând mâna fetiței. Hai să vedem pe altele.
Ilinca nu a lăsat să treacă.
De ce e în poză cu tine? Fiti prieteni?
Ana a oftat.
Da, prieteni. De foarte multă vreme.
Unde e acum?
Nu știu, a răspuns sincer.
Adevărul era că nu știa. Ultima dată când se întâlniseră fusese în Parcul Cişmigiu, locul unde fusese făcută fotografia. Atunci el îi spusese că pleacă pentru muncă, pentru o perioadă scurtă. Și apoi a venit povestea care l-a făcut pe Ana să se trezească uneori în miez de noapte, ca lovită de un șoc.
Îți plăcea? a întrebat Ilinca, așezându-se lângă bunică, cu genunchii strânși.
Da, îmi plăcea, a recunoscut Ana.
Și el te iubea?
Ana s-a gândit puțin.
Cred că da. Dar
Dar ce?
Dar viața se întoarce uneori așa că, chiar dacă există dragoste, nu e de ajuns.
Ilinca a încruntat fruntea, neînțelegând, iar Ana nu a vrut să explice. Cum să-i spui unui copil că există scrisori care sosesc prea târziu? Cum să-i spui că trenurile pe care le pierdem rămân în stație, chiar dacă alergi cu toată ființa ta?
Vrei să-l vezi din nou? a insistat nepoata.
Ana a zâmbit amar.
Nu, iubito. Unele lucruri e mai bine să rămână în trecut.
A pus cu grijă fotografia înapoi în cutie, dar Ilinca a sărit brusc.
Bunico, hai să-l căutăm!
Ce?
Uite! a înțesat fetița degetul pe ecranul telefonului Anei, pe care aceasta îl suportă cu greu. Putem să-l căutăm pe rețele! Cum se numea el?
Ilinca, nu mai
Mihai, nu? Și numele de familie?
Ilinca, stai!
Dar era prea târziu. Ilinca derula paginile și Ana a simțit cu groază că, undeva adânc, încă își dorea acel lucru. A rostit numele de familie al lui Mihai în gând.
Vrea să vadă părul cărunt? Vrea să audă vocea lui? Vrea să știe dacă își amintește parcălul acela?
Uau! a exclamat Ilinca. Bunico, uite!
Ana a închis ochii pentru o clipă, apoi a privit.
Pe ecran era un bărbat. Păr cărunt, riduri la nivelul ochilor, dar zâmbetul același.
E el?, a întrebat Ilinca.
Ana nu a răspuns. Doar a privit, și inima i-a bătut ca și cum ar fi avut din nou douăzeci și cinci de ani.
Bunico?
Da, a șoptit ea. E el.
Ilinca a zâmbit triumfătoare.
Î i scriem?
Ana a clătinat încet capul.
Nu.
De ce nu?
Ilinca nu renunța.
Bunico! a tras pe mâna Anei, strângând-o de mânecă. L-am găsit! Hai să scriem: Bună ziua, sunteți Mihai?
Nu, a spus Ana hotărât, dar glasul i s-a clătinat.
De ce? Tu ai zis că îți plăcea!
A fost demult.
Poate și el te caută?
Inima Anei a sărit. Dar nu. Au trecut prea mulți ani. S-a schimbat. Nu mai era fata din fotografie.
Hai să vedem profilul lui! Ilinca a răsfoit contul, uitându-se la poze. Uite, bunico, are un câine! Și parcă are o familie
Ana s-a întors brusc.
Vezi? Are viața lui. Și eu am a mea.
Ilinca a tăcut o clipă, apoi a strigat:
Bunico, scrie că va fi în orașul nostru săptămâna viitoare! E muzician, are concert!
Ana a rămas fără suflare. El era aici. Curând.
Mergem? a sărit Ilinca, nerăbdătoare. Îți place muzica!
Nu, a răspuns Ana, ridicându-se brusc. Destul.
Seara, când Ilinca adormise, Ana a deschis din nou pagina lui Mihai.
Și a citit: Turnee în orașul natal după atâția ani. Un sentiment ciudat parcă timpul s-a oprit.
Sub postare era o poză din Parcul Cişmigiu.
Concertul era sâmbătă.
Ana a ezitat de trei ori, dar Ilinca a implorat:
Doar să ascultăm! Dacă nu vrei să intri, nu e nicio problemă!
Sala era aproape plină. Când a urcat el cărunt, în sacou negru, cu un violoncel în mâini Ana și-a strâns pumnii până i-au albărit oasele.
A început să cânte.
Și dintr-o dată a recunoscut melodia.
Melodia lor.
Cea pe care o scrisese pentru ea într-o vară îndepărtată.
Ilinca a privit-o și a exclamat:
Bunico, plângi?
Ana nu a răspuns. A stat în șezut, lacrimile curgându-i pe obraji, iar muzica curgea ca timpul care nu se poate întoarce.
După concert, Ilinca a încercat să o tragă prin culise.
Nu! a rupt Ana mână. Nu pot.
Dar el
Nu sunt cea pe care el și-o amintește.
A ieșit în grabă în aerul rece al nopții.
Și a auzit din spate:
Ana?
S-a întors.
El stătea la câțiva pași, ochii mari de uimire, parcă văzuse un fantomă.
E chiar tu?
Ana nu a putut să vorbească.
Te-am văzut în sală, a spus el, apropiindu-se. M-am gândit că mă înșel. Dar apoi
S-a împăcat.
Apoi ai plâns, a continuat el încet. Și am înțeles.
Ilinca s-a întors încet, lăsându-i pe cei doi în singurătate.
Cântai acea melodie, a șoptit Ana.
O cânt la fiecare concert.
Se priveau, doi oameni cărunți, cu în ochi scânteia tinereții pierdute.
Îmi pare rău că nu te-am așteptat, a zis ea.
Îmi pare rău că n-am revenit la timp, a răspuns el.
Atunci Ana a zâmbit.
Hai, să-l prezentăm pe Ilinca.
Ilinca, ascunsă în umbră, a sărit de bucurie.
În sfârșit!
