Ioană și Mihaela au crescut într-o familie cinstită, Ioana fiind sora mai mare, iar Mihaela cea mică. Părinții le-au crescut la fel, cu dragoste și bunătate, dar caracterul fetelor era diferit.
Ioana, de mică, nu putea trece pe lângă pisici sau câini care aveau nevoie de ajutor. Le aducea pe toate în casă.
„Ioano, de ce ai adus un pisoi murdar?” o întreba mama cu severitate.
„Mamă, are laba rănită, șchiopătează. Hai să-l păstrăm, îl voi îngriji eu!” o ruga Ioana.
Mulți copii au astfel de perioade în copilărie, dar le trece cu timpul. La Ioana, însă, nu a trecut.
Sunt oameni pe care ai vrea să-i numești sfinți, din cauza inimii lor blânde și a milii față de alții. Ioana era din această categorie. Majoritatea devin mai duri cu vârsta sau mai selectivi, dar la ea, compasiunea s-a transformat într-o pasiune.
Fetele au crescut, Ioana a devenit adultă, dar în casă erau mereu pisici, iar haosul era inevitabil. Nu una, ci mai multe. Le spăla în baie, pe bucătărie stăteau boluri cu mâncare, iar lădițele erau peste tot. Pisicile alergau prin casă, dărâmau lucruri, dar Ioana le apăra mereu.
„Mamă, ele nu înțeleg că nu pot face asta, sunt doar animale.”
A vorbi cu Ioana era inutil. În cele din urmă, a terminat liceul și s-a înscris la Școala Veterinară. Nimeni din familie nu s-a mirat. Părea că acesta era rostul ei în viață.
„Ioano, cu pisicile tale, nici măcar nu te vei mărita. Ce bărbat ar suporta animalele tale, mirosurile, hrănirea, tratamentele?” o mustra mama, iar Mihaela o susținea.
„Se va găsi cineva. Nu toți sunt așa duri ca voi,” răspundea Ioana.
Până la urmă, Ioana s-a mutat cu animalele în apartamentul bunicii, care tocmai murise și i-l lăsase moștenire. Se pare că bunica înțelesese că era nevoie, având în vedere câte animale avea.
„Mamă, sunt atât de fericită că am un apartament doar al meu! Două camere—una pentru pisici, alta pentru mine.”
„Ioano, tu nici nu trăiești, doar te învârți după pisici. Viața va trece pe lângă tine, și nici nu o să vezi,” se îngrijora mama, temându-se că fiica ei nu-și va găsi niciodată un bărbat.
Au trecut ani. Mihaela a terminat facultatea, iar într-o zi, Ioana a anunțat că vine în vizită nu singură.
„Ce animal a mai adus Ioana de data asta?” vorbeau părinții între ei. „Probabil un câine mare, ar face-o fără ezitare.”
Dar când a sunat soneria, tatăl a deschis ușa și a văzut-o pe Ioana cu un bărbat lângă ea.
„Faceți cunoștință, acesta este Valentin,” a spus Ioana, iar mama a izbucnit în plâns de bucurie și s-a repezit să-i primească. „Intrați, copii, suntem atât de fericiți!”
La masă, mama a întrebat-o pe Ioana unde s-au cunoscut.
„Am mers la o conferință veterinară de la clinica noastră, și Valentin era și el acolo. Am stat chiar lângă el, am vorbit. Ne-am înțeles imediat, ca și cum am fi cunoscut-o dintotdeauna. La întoarcere, am venit împreună,” povestea Ioana cu entuziasm, iar el dădea din cap aprobator.
Valentin era un bărbat serios și plăcut, dar cel mai important, la fel de pasionat de animale ca Ioana. Au trăit împreună în apartamentul ei, transformând una din camere într-un adăpost, căci și el îndrăgea pisicile.
După ce au trăit împreună ceva timp, s-au căsătorit în secret. N-au făcut nuntă—banii erau puțini, căci îi cheltuiau pe animalele din grija lor. Hrană, medicamente. Chiar dacă aveau un frigider mare, acesta era plin cu tratamente pentru pisici.
„Fiică, de ce nici măcar nu ne-ai spus că v-ați însoțit? Am fi organizat o mică petrecere,” s-a supărat mama.
Dar, aflând, rudele s-au strâns și le-au dăruit un plic cu bani. Au trecut trei ani, iar Ioana nu plănuia să aibă copii.
„Mai târziu, mamă. Lasă-ne să ne ocupăm mai întâi de pisici, apoi îți facem nepoți,” promitea Ioana.
Dar viața a hotărât altfel. Valentin a murit brusc, la floarea vârstei, din cauza unui infarct. Nici măcar nu l-au putut duce la spital la timp. Se simțise rău ultima vreme, dar crezuse că era din cauza programului încărcat de la clinică și a animalelor pe care le îngrijeau acasă.
Ioana a fost zdrobită de durere. Părinții și Mihaela au încercat să o susțină. Mihaela a început să o viziteze des, căci simțea că sora ei se prăbușise. Într-o zi, a ajuns la ea și a rămas șocată—apartamentul era într-o mizerie cumplită, lădițele nespălate.
„Ioano, ce s-a întâmplat? Nu seamănă cu tine.”
„O să fac curat mai târziu,” a murmurat Ioana.
„Hai să facem împreună,” s-a oferit Mihaela.
În timp ce îngrijeau pisicile, Mihaela s-a gândit: „Ioana nu a neglijat niciodată animalele. Ce se întâmplă?” Dar a tăcut. „Va trebui să vin mai des.”
Și a venit. Și a văzut cum Ioana devenea tot mai distrată, uitând chiar să le hrănească pe pisici. Într-o zi, Ioana i-a mărturisit că îi dă de mâncare oamenilor fără adăpost. Mihaela s-a îngrijorat—printre ei puteau fi și indivizi periculoși. Dar nu putea să o supravegheze nonstop.
Într-o zi, intrând în apartamentul sorei, Mihaela a văzut urme de pantofi murdari lângă ușă și un miros greu. Și Ioana părea mai veselă în ultima vreme, zâmbea, glumea.
„Slavă Domnului,” a spus mama când Mihaela i-a povestit. „Poate își revine. Unii nu se mai recuperează niciodată după pierderea cuiva drag.”
Dar apoi, o vecină s-a plâns de mirosul din scară și din apartamentul Ioanei, adăugând că o vizitează un boschetar. Mihaela și-a dat
