Mă gândeam că căsnicia mea e în floare, până când prietena mea, Ana-Maria Popescu, m-a întrebat:
M-am căsătorit cu dragoste adevărată atunci când eram încă adolescentă. Am fost logodnici patru ani, apoi ne-am unit destinele. Prin toate acele zile am împărțit bucurii și necazuri.
De peste șase ani locuim împreună în apartamentul de pe Strada Unirii din Iași. Am încredere deplină în soțul meu, în Andrei Ioniță, și în mine însămi. El este afectuos, grijuliu și mereu gata să mă ajute cu treburile casnice. Nu e cel mai curajos sau puternic bărbat; nu l-aș numi nici frumos de moarte, dar are o inimă blândă și o valea de optimism și credință în bine, care îmi dă energie să trec prin cele mai grele momente.
Totuși, Andrei e foarte indecis și nu reușește să ia hotărâri. Nu vrea să iasă din zona lui de confort și se teme să facă pași înainte. Este timid, iar în tot acest timp, șase ani de conviețuire, nu a arătat niciun progres.
Nu se îngrijește de sănătatea lui și se sperie de orice schimbare. E cu aproape zece ani mai în vârstă decât eu eu am douăzeci și șase de ani și îmi iubesc viața. Am un job stabil la o firmă de IT din București, am cumpărat recent un Dacia Logan și, împreună, plătim creditul la banca pentru locuința noastră. În ultima vreme, prietena mea a întrebat: De ce ai nevoie de el?.
Acel moment a fost ca o lovitură în inimă pentru fericirea mea. Mă întreb acum, în liniștea nopții, Ce cu adevărat îmi aduce el în viață?.
Răspunsul se află în a învăța să ne iubim pe noi înșine și să nu ne pierdem identitatea în relație. Căsnicia nu trebuie să fie o ancoră care să ne țină pe loc, ci un sprijin care ne încurajează să creștem. Astfel, descopăr că fericirea nu depinde de cine e lângă mine, ci de cum aleg să trăiesc fiecare zi cu încredere și curaj.
