TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM CU RĂBDARE

Trebuia doar să aștepţi

Ancuța ştia totul. Desigur, ştia nu avea doar douăzeci de ani, nici măcar treizeci

***

Ancuța era sătulă să fie singură, să tragă această coală de lemn.
Of, de ce așa? Ce-mi lipseşte? Poate că sunt prea morocănoasă? Poate miroase din capul meu sau sunt prea insistentă? Sau poate că nu dau destulă dragoste şi afecţiune. Ce mie rău?

Toţi, toţi, cei frumoşi, cei uruşi, cei groşi, cei slăbiţi, cei cu şarap în gât, toţi avea viaţă personală şi eu nu.

De ce sunt singură?

Ascultă, Ancuţa Nu râde, măi, bătrâna mea îmi spunea că există așa ceva, nu ştiu cum să-l numesc coroniţa virginităţii

Hai să nu fie, a scuturat ea, trăim în Evul Mediu, nu?

Nu mă crezi? a sărit Lidia de pe scaun, pe veriprima mea a căzut coroniţa, bătrâna a scos-o.

Ce bătrână? a întrebat Ancuţa, doar pe alocuri, ca să rostească ceva.

Bine, sun acum pe Nela, sora mea, aceea cu care sa scos coroniţa, şi aflu tot ce trebuie.

După zece minute, Lidia a scris ceva pe o şerveţelă, muşcând vârful limbii.

Bine, bine Nela, mulţumesc. Cemai faci? Te căsătoreşti din nou? Nu am înţeles şi Gheorghe? Ah, la dat afară. Nu contează o să vin, sigur.

Lidia a închis telefonul şi a rămas tăcută.

Sa întâmplat ceva?

Ce? Nu ba da, sa întâmplat din nou, trebuie să cumpăr un cadou de nuntă, sora se căsătoreşte a cincea oară se pare că bătrâna a scos cu tărie coroniţa. Iată adresa, vii cu mine?

Ancuța a ridicat din umeri.

Totuşi a plecat, dar bătrâna, întorcânduse, a trimis-o înapoi cu mâna goală.

Nu ai nicio coroniţă.

Cum să nu am, eu

Ce? Nu ai ales bărbaţi buni? Primul a plecat cu copilul în braţe, un şmecher care sa prefăcut că e singur. Şi nu ştiai? Credeai că e ceva cu tine? Tot aşa e, doar că el a fost un şobolan, a dispărut în tufișuri viaţa sa rezolvat fără el.

Cum?

Nuti trebuie să ştii, nu e omul tău.

Al doilea nui al tău? râşi Ancuţa.

Nui al tău, confirmă bătrâna, al treilea nici.

Ce treilea? Nu am pe nimeni

Nu, așa va fi

Când o să apară al meu? O să apară oare?

Va apărea când nu te aştepţi al tău va fi, dar nu tot. E o fată, nu poţi face nimic, dar ai încredere în el e de încredere, cu el vei găsi fericirea poţi chiar să îl ai complet, doar aşteaptă, nu te grăbi.

Mergi şi prietenei tale trebuie să meargă la doctor, ia nişte ceai, apoi să vadă un ginecolog spunei să nu mai scormonească, spunei că bătrâna a cerut să-i transmit.

Această discuţie a avut loc cu mulţi ani în urmă.

Desperată să-şi găsească fericirea feminină, Ancuţa a mers la bătrânavrăjitoare.

Tot ce a spus ea sa adeverit.

Când a întâlnit pe al treilea, cuvintele bătrânei iau uitat.

Era bun, trata cu blândeţe pe fiica ei, dar… ceva se întâmpla, se pierde în gânduri şi dispare fără să explice.

Apoi, Ancuţa la întâlnit pe Ionuţ.

Nici nu ştia la început că e el, acela.

Apartamentul alăturat era gol de ani de zile.

Când Ancuţa sa mutat cu fiica ei, nu era nimeni. Vecina, mătuşa Cătălina, spunea că proprietarul apare la inspecţii, stă la mama lui

Întro zi, Ancuţa a observat ușa vecinilor semideschisă, curiozitatea feminină a luat avânt, a aruncat o privire şi un bărbat lipsea tapetul.

Ancuţa a ieșit încet, evident că proprietarul se întorsese.

A revenit şi a revenit.

Prima dată sau ciocnit în hol la o săptămână distanță.

Uşile erau făcute așa de prosteşte, încât dacă deschizi una, cealaltă rămâne închisă, trebuia să închizi prima.

Ancuţa se grăbea la lucru, a încercat să deschidă ușa şi nu a putut. Vecinul sa scuzat repede, a închis apartamentul şi Ancuţa a auzit paşi uşori.

După un alt incident, Ancuţa ia blocat ieşirea vecinului.

Apoi sau întâlnit pe curtea blocului, vecinul ia lăsat pe Ancuţa să deschidă prima uşă.

Întro zi, Ionuţ a ajutat pe Cristi să ridice bicicleta, Ancuţa a făcut plăcinte şi ile-a dus.

Apoi sau intersectat în parc, Ionuţ avea un fiu de vârstă similară cu Cristi, copiii sau împrietenit rapid şi sau dus să se joace pe leagăne, în timp ce Ancuţa şi Ionuţ stăteau la poveşti.

La şase luni, el a invitat-o la o întâlnire şi ia prezentat familia.

Au început să locuiască împreună, dar înainte a povestit:

Ancuţa nu sunt un tânăr de douăzeci de ani, nu sunt o prăjitură, sunt un bărbat, Ancuţa. Adult, cu păreri şi caracter propriu. Îţi promit, dacă rămâi cu mine, nu te voi înșela, voi face treaba de bărbat, te voi ajuta, știu să câştig, nu beau, nu fumez. Nu am obiceiuri rele. Îţi promit să te respect, să te apreciez îmi pare rău, nu pot să te iubesc cum aș vrea, am încercat. Nu sunt o piatră rece, am sentimente, dar nu cele pe care le aştept.

E nevoie să fiu așa pentru tine? Bătrâna mă numea nenorocită de aceea îţi explic totul, ca să nu crezi că mă prefac în erou.

Nu, Ancuţa am fost îndrăgostit de o fată în tinereţe stăteam lângă ea, era cald, mă simteam bine. Nu a mers. Ea ma văzuse ca pe un prieten, nu ca pe iubit. Am încercat să o dau afară din inimă, dar nu am reuşit. Am avut şi alte femei, mai frumoase, mai deştepte, dar niciuna nu a fost potrivită.

Poate ar fi trebuit să vorbesc cu ea? a întrebat Ancuţa cu greu.

Am vorbit, am explicat, am cerut să mă asculte. Ea tocmai se despărţea de soţ, a ascultat mia zis că mereu a fost doar prietenă, chiar şi fratele. Am încercat să-i dovedesc că nu contează dacă mă iubeşte sau nu, pentru că eu o iubesc.

Ea a ascultat, a tăcut, apoi a întrebat de ce sa despărţit de Inna.

Pentru că nu o iubeam.

Şi ce? a ridicat umerii, e frumoasă, inteligentă, veselă, nu tei poţi căuta.

Atunci am înţeles nui a fost dragă, mia dat un pumn, ca pe o pisicuţă.

După aceea mam căsătorit.

Nu am trăit ca un mumie, am râs, am trăit normal. Dar când mă gândeam la cea pe care o iubesc, pentru unii dragostea e dar, pentru alţii pedeapsă. Mă simt cumva lovit, nu pot să dau fericire unei femei. Femeile ascultă cu urechea, nu mă înşel.

Nu cred că stai aici şi rosteşti prostii, iam spus eu. Vreau să decizi dacă poţi trăi fără emoţii puternice. Femeia nu a reuşit.

Ancuţa a gândit, a decis şi, în săptămâna următoare, a cunoscut familia lui Ionuţ.

Erau veseli, plini de viaţă, iau primit pe ea şi pe fiica ei cu căldură.

La început se temea că va fi privită ca o înlocuitoare, că vor avea milă de ea, dar totul a mers bine.

Nu a regretat niciodată că sa căsătorit cu Ionuţ; el era de încredere, a rezolvat imediat toate problemele ei. Ea a încercat să nu se gândească la pasiune şi iubire, totul era bine.

Doar câteva ori pe an prindea privirea rătăcită a soţului, ca şi cum ar fi amintit pe cineva, dar nu a afectat viaţa lor de cuplu.

Apoi, din nou, acea privire.

Este dureros pentru Ancuţa? Dacă îşi pun mâna pe inimă, ce femeie nu visează ca bărbatul să se schimbe lângă ea? Şi ea, căsătorită nu din dragoste profundă, dar sa obișnuit, nu poate să nu îl iubească. El e un soţ ideal.

Privirea lui, încă înceţoasă, nui place.

Ancuţa?

Da?

Ionuţ priveşte soţia, ea şterge geamurile, primăvara arde în fiecare colţișor, ea cântă în gând, iar Ionuţ intră în cameră şi o admiră.

Se simte liber, cu adevărat liber. A găsit pe cea pe care o iubise, şi este fericit să o vadă, apoi, brusc, vrea să se întoarcă acasă.

Ceai, Ionuţ? Sa întâmplat ceva?

Da sa întâmplat.

Sa apropiat, a luat cu grijă ghiveciul de pe pervaz, a început să danseze prin cameră.

Ce faci, Ionuţ? Ce e asta?

Totul e bine Ancuţa, nu poţi imagina cât de bine este.

Lipiţise, Ionuţ a realizat că iubeşte cu adevărat soţia, că îi este dragă.

El e acela, se gândeşte Ancuţa, nu a minţit bătrâna mia spus să aştept.

Bună dimineaţa, dragi mei!

Fie ca iubirea săvă bată la fereastră dacă încă nu aţi întâlnit-o, şi dacă este deja lângă voi, păstraţio cu grijă.

Vă îmbrăţi cu căldură, trimit raze de bine şi optimism.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

nineteen − nineteen =

TREBUIE SĂ AȘTEPTĂM CU RĂBDARE
Am mers la restaurant ca să îi cunosc pentru prima dată pe părinții logodnicului meu, dar ce au făcut ei m-a făcut să anulez nunta Credeam că întâlnirea cu părinții viitorului meu soț va fi doar un pas normal spre viitorul nostru împreună, însă o cină dezastruoasă mi-a arătat adevărul despre familia lui Radu. La finalul serii, nu am avut altă alegere decât să rup logodna. Niciodată nu mi-am imaginat că voi fi genul care să anuleze o nuntă, dar viața te poate surprinde, nu-i așa? De obicei iau decizii importante după ce mă sfătuiesc cu prietenii și familia, dar de data asta am știut că trebuie să acționez pe loc. Mi-am dat seama că trebuie să renunț la nuntă după ce s-a întâmplat acea zi la restaurant – ceva la care nu mă așteptam deloc. Înainte să povestesc ce s-a întâmplat, lasă-mă să spun câteva cuvinte despre logodnicul meu, Radu. L-am cunoscut la serviciu, când a venit ca șef de departament mai tânăr la contabilitate. Nu pot explica exact de ce, dar ceva la el m-a atras imediat. Radu se încadra perfect în tiparul bărbatului fermecător: înalt, cu un zâmbet cald, sigur pe el și cu un simț al umorului aparte. A devenit repede preferatul biroului și, în scurt timp, am început să vorbim la pauza de cafea. După vreo șapte săptămâni, ne-am dat seama că ne potrivim perfect. Era genul de bărbat sigur, responsabil și atent – exact ce avea nevoie o fată mai stângace, ca mine. Relația noastră s-a dezvoltat surprinzător de repede, poate prea repede acum, privind înapoi. Radu m-a cerut de soție la doar șase luni de la începutul relației și, luată de valul romantismului, am zis “Da” fără să stau pe gânduri. Totul părea perfect, cu o singură excepție: încă nu îi cunoscusem părinții. Ei locuiau într-un alt județ, iar Radu găsea mereu scuze să amânăm vizita. Când au aflat că ne-am logodit, au insistat să mă cunoască. “O să te iubească,” m-a liniștit Radu, ținându-mă de mână. “Am făcut rezervare la un restaurant elegant din centrul orașului pentru vineri seara.” Următoarele zile am fost într-o stare de panică. Cu ce mă îmbrac? Dacă nu mă plac? Dacă îi spun lui Radu să mă părăsească? Am probat o grămadă de ținute, apoi m-am oprit la o rochie neagră clasică. Suficient de elegantă, dar totuși discretă. Vineri am venit mai devreme de la birou și m-am pregătit: fără machiaj exagerat, pantofi negri cu toc, o geantă mică și părul natural. Am vrut să păstrez lucrurile simple, dar de efect. Radu a venit să mă ia la timp. “Arăți minunat, draga mea!” mi-a spus cu zâmbetul acela cald. “Ești pregătită?” Am dat din cap încercând să-mi domolesc emoțiile. “Chiar sper să le plac.” “O să te aprecieze, dragă – m-a asigurat, strângându-mi mâna – Ești exact ce și-ar dori orice părinte pentru copilul lui. Ești extraordinară.” Atunci m-am liniștit puțin, dar nu aveam idee că eram pe punctul de a asista la un adevărat spectacol. La restaurant totul părea desprins dintr-un film: candelabre de cristal, muzică discretă de pian, pahare strălucitoare la fiecare masă. I-am zărit pe părinții lui Radu la o masă aproape de fereastră. Mama lui, Doamna Elena, o femeie micuță și foarte aranjată, s-a ridicat imediat când am ajuns. Tatăl lui, domnul Dorel, părea serios și a rămas așezat. “O, Raducuțule!” a exclamat doamna Elena, ignorându-mă complet. L-a îmbrățișat strâns, apoi l-a tot scuturat: “Pari cam tras la față. Ai slăbit? Mănânci destul?” Eu stăteam acolo, stingheră, până când Radu și-a amintit de mine. “Mamă, tată, ea e Clara, logodnica mea.” Doamna Elena m-a măsurat cu privirea din cap până-n picioare. “A, bună, draga mea” – a zâmbit, dar fără sinceritate. Tatăl a mormăit în răspuns. Ne-am așezat și am încercat să deschid o conversație: “Mă bucur să vă cunosc. Radu mi-a povestit multe despre dumneavoastră.” Nici nu apucaseră să-mi răspundă, când a venit chelnerul cu meniurile. Când le răsfoiam, am observat-o pe Elena cum se apleacă spre fiul ei: “Vrei să comand eu pentru tine, dragule? Știi că te zapăcesc atâtea opțiuni…” Radu avea treizeci de ani, iar ea îl trata ca pe un copil de școală primară. Și, spre uimirea mea, el doar a dat din cap. “Mulțumesc, mami. Știi tu ce-mi place.” Am încercat să-i privesc în ochi, dar deja era absorbit de mamă. Elena a comandat pentru amândoi cele mai scumpe feluri din meniu – homar, steak, vin de sute de lei. Când mi-a venit rândul, am ales rapid niște paste simple, că mi se tăiase pofta de mâncare. În timp ce așteptam preparatele, domnul Dorel mi-a aruncat din senin o întrebare: “Și care sunt intențiile tale față de fiul nostru, Clara?” Am înghițit în sec: “Poftim?” “Păi, vrei să-l iei de soț. Cum ai de gând să ai grijă de el? Să știi că are nevoie de cămăși călcate, iar fără perna lui specială nu poate dormi.” L-am privit pe Radu, așteptând să intervină, dar el tăcea. “Nu prea am discutat toate detaliile astea,” am bâiguit. “El e foarte pretențios,” a completat mama. “Masa de seară fix la șase, să nu pui legume, că nu mănâncă!” Simțeam că sunt în mijlocul unei farse. De ce nu le spune nimic? De ce îi lasă să-l trateze ca pe un bebeluș? A venit mâncarea și, spre neîncrederea mea, am văzut-o pe doamna Elena tăind steak-ul pentru el, iar domnul Dorel îi amintea să folosească șervețelul. Eram șocată. Mă uitam la farfurie, neputând să cred cum se comportă familia lui. Acum pricepeam de ce tot evita Radu să mergem “la ai lui”. La finalul cinei, răsuflam ușurată că s-a terminat. Dar nu – momentul culminant abia urma. Când a venit nota de plată, doamna Elena s-a grăbit să o ia înaintea tuturor. Am crezut că vrea să achite politicos, dar ce a urmat m-a lăsat fără cuvinte. “Ei, dragă, cred că e corect să împărțim 50/50, nu-i așa? Doar suntem familie acum!” Dar ei comandaseră mâncare și vin de sute de lei, iar eu paste de 20 de lei… și acum voiau să plătesc jumătate?! Niciodată! M-am uitat la Radu, sperând să intervină, dar el dădea din ochi în altă direcție. Atunci mi-a picat fisa: nu era doar despre nota de plată, era imaginea viitorului meu. Eu nu mă măritam doar cu el, ci și cu familia lui. M-am ridicat cu calm. “De fapt, prefer să plătesc doar ce am consumat.” Toți s-au uitat mirați. Am scos banii pentru paste și bacșiș și i-am pus pe masă. “Dar suntem familie!” s-a revoltat Elena. “Nu, nu suntem… și nici nu vom fi,” am spus privindu-i în ochi. M-am întors către Radu, care părea complet buimac. “Radu, te-am iubit, dar asta nu e viața pe care o vreau. Nu caut un copil căruia să-i fiu bonă. Vreau un partener. Și nu cred că ești pregătit pentru asta.” Mi-am dat jos inelul de logodnă și l-am lăsat pe masă. “Îmi pare rău, dar nunta se anulează.” Am ieșit din restaurant și, pentru prima dată, m-am simțit ușurată după luni întregi. Da, a durut, dar știam că am luat decizia corectă. A doua zi mi-am returnat rochia de mireasă. Iar când vânzătoarea m-a întrebat dacă sunt bine, i-am răspuns zâmbind: “Acum, da!” Mi-am dat seama că cel mai curajos lucru pe care îl poți face uneori e să pleci de lângă ceva ce nu ți se potrivește. Poate doare pe moment, dar pe termen lung, e cel mai bun lucru pentru tine. Tu ce părere ai?