Tatăl a părăsit casa pentru a trăi cu o altă femeie când Aninhas avea patru ani, chiar după sărbătorile de Anul Nou. La ușă, i-a adresat o scuză fiicei și a închis poarta de intrare. Mama a întâmpinat plecarea cu o liniște aparent inevitabilă, ca și cum ar fi fost o destinație firească; în familia ei, nicio femeie nu a cunoscut o relație de durată. Câteva săptămâni mai târziu, în toiul nopții, a înghițit toate comprimatele de diazepam și paracetamol din casă, adormind pentru totdeauna.
Dimineața, Ana a bătut cu putere la ușă, încercând să trezească mama, strigând la plecări. A luat un mic dejun improvizat din frigider și a revenit să încerce din nou să o trezească, dar, obosită, s-a așezat lângă ea și a adormit în brațele sale.
Zilele ianuarese treceau repede, iar seara, când lumina începea să se stingă, fetița a deschis ochii. S-a trezit din cauză că era frig, a tras păturica peste ea și s-a lipit și mai tare de corpul mamei, dar asta i-a sporit senzația de răcoare. Atunci a înțeles că frigul insuportabil venea din partea mamei. Lacrimile i-au arătat chipul, arzându-i obrajii.
În prag, ușa s-a deschis. Ana a alergat ca un vânt până la intrare; era Isabel, sora mai mică a mamei.
Aninhas, ești acasă. Unde e mama? Am încercat să o sun tot timpul, de ce nu răspunde? Sunt îngrijorată! a exclamat ea.
Ana s-a agățat de haina lui Isabel și a tras-o cu putere. Cu ochii mari și umezi a arătat spre cameră, strigând cu intensitate, dar sunetele nu ieșeau: gura se deschidea, fața era în durere, lacrimile curgeau, totul rămâne mut.
Isabel nu a avut copii și, după cinci ani de căsnicie, soțul a plecat. De parcă ar fi fost a doua ei mamă, a îngrijit cu devotament nepoata și, când tragedia a lovit, s-a ocupat de toate actele pentru a deveni tutore; Ana a rămas cu ea. Timp de trei ani, Isabel i-a oferit copilului atenție completă, însă niciun tratament sau terapie nu i-a redat glasul.
În iarna aceea, sărbătoarea Sfântului Antonios a adus ninsori adevărate și scrâșnind. Aninhas și prietenele ei au petrecut ziua pe săniuțe în Parcul Eduardo VII, au construit o familie întreagă de oameni de zăpadă, s-au rostogolit și au făcut îngeri în nea.
E timpul să ne întoarcem acasă. Ținuta ta e plină de zăpadă și mănușile s-au transformat în cuburi de gheață. Hai să trecem și la magazin să luăm lapte și paste a grabit Isabel.
În timp ce oamenii intrau și ieșeau, ușile se deschideau și se închideau, un motan portocaliu stătea pe dreapta intrării în supermarket, cu o privire înțeleaptă, ochii puțin închiși, parcă nepăsător, mișcând doar lăbuțele din cauza frigului. Ana s-a apropiat, s-a aplecat și i-a arătat lui Isabel să meargă singură la cumpărături.
Bine, voi lua totul repede, dar nu pleca de aici! a strigat ea.
Fata a mângâiat încet motanul, care s-a întins, a arcuit spatele de plăcere și a început să vibreze. Ana a îmbrățișat gâtul felinului și i-a sprijinit fața de obraz. Dintr-o dată, lacrimi calde i-au curs pe obraji, iar motanul le-a lins, strănutând și lins din nou.
Ce dezgust! Ce faci? E un motan de stradă, murdar. a exclamat Isabel, apucând mâna lui Ana și îndreptând-o spre mașină. Fata se opunea și se zbătea să iasă, dar Isabel a împins-o în banchetă și a luat locul șoferului.
Motanul a sărit și el în mașină, s-a uitat la Ana și a mârâit.
Nu poate fi, e al meu acum și îl voi lăsa, șoptea Aninhas, lăsând lacrimile să curgă pe geam.
Ai spus asta? Repetă, repetă încă o dată a cerut Isabel cu voce tremurândă.
Nu-l putem lăsa. Va muri fără mine! a strigat nepoata direct la ea.
Femeia a sărit din mașină, a apucat motanul și s-a așezat lângă Aninhas în banchetă. Portocaliul, speriat, i-a săpat ghearele în haina ei, iar când a văzut fetița, a sărit în poala ei, s-a întins și a rămas nemișcat.
Vrei acest motan, așa? Dacă ai spus așa, ți l-aș fi adus de mult, zâmbi Isabel, fericită.
