27 octombrie 2025 Jurnal
Recent am trăit o pierdere cumplită: a murit sora mamei mele. Ea nu avea soț, dar a rămas cu fiica de patru ani, Sorina. Eu și soțul meu, Mihai, am preluat pe noi responsabilitatea de a o crește. Imediat ce fetița a aflat de decesul mamei, s-a retras în sine și nu mai ieșea din casă. Refuză să se mute nicăieri, așa că am luat și noi apartamentul în care locuiau împreună cu mama în Chișinău. Credeam că după înmormântare Sorina va accepta să vină la noi, dar să trăim în acel apartament a devenit pur și simplu insuportabil. În nopțile târzii apa și lumina se aprindeau și se stingeau de la sine, ușile și podelele scârțâiau ca și cum cineva ar alerga dintr-o cameră în alta. Am încercat să sfințesc locuința, dar nu a făcut niciun rost.
Într-o noapte, în timp ce eu dormeam adânc, am auzit șoapte din camera Sorinei. Mi s-a făcut un fior, dar nu am deranjat pe Mihai. Am aprins încet lumina, m-am apropiat de ușa ei și am ascultat. Nu auzeam decât vocea micuței mele.
Nu vreau să dorm, vreau să mă joc cu Ana (așa își numea păpușa). Mai joc puțin și apoi mă voi culca spunea ea.
Am deschis ușa și am găsit fetița în colț, lângă dulap, strângându-și păpușa în brațe și privind la mine cu teamă. Se ferea de mine ca și cum aș fi fost un dușman.
Sorinico, cu cine vorbeai acum? am întrebat.
Cu mama răspunse ea.
Prin spate mi-au străbătut furnicături. Am așezat-o la culcare, m-am așezat lângă Mihai și am adormit și eu. În săptămâna următoare Sorina vorbea tot timpul cu cineva; am înțeles că stresul pierderii o făcea să se adăpostească în imaginație. Apartamentul continua să-mi testeze răbdarea.
Într-o zi, în timp ce pregăteam prânzul, am chemat Sorina de câteva ori să mănânce, dar ea striga că nu vrea. Întotdeauna a fost o fetiță cu puțină poftă de mâncare, așa că era greu să o forțez. Mama ei fusese o persoană, să zicem, foarte impetuoasă și atunci când Sorina refuza să mănânce, o tragea cu răbbene pe masă. Când a zecea oară am strigat să vină la masă, am auzit un zgomot puternic și un țipet. Am alergat în camera și am văzut o scenă inexplicabilă: un dulap mare de tip glisant căzuse peste fetiță. Din fericire nu a fost strânsă complet; doar un colț a atins patul, lăsând un spațiu între el și podea. Sorina a eruadat de spaimă și a rămas în holă până la sfârșitul zilei.
În acea seară, am auzit din nou plânsul ei și cererea de iertare. Am intrat să o liniștesc, iar ea s-a urcat în brațele mele și m-a îmbrățișat strâns. Își ținea privirea pe același colț al camerei, ca și cum ar fi văzut pe cineva acolo, cu o teamă cutremurătoare.
Sorinico, cine e acolo? am întrebat.
Mama șopti încet.
Spune-i mamei să plece, să nu mai rămână.
Mama nu vrea să plece! a răspuns ea cu voce tremurândă.
Când a trecut al patrulea săptămână de la deces, am mers cu Sorina la mormânt, am pus flori și am împărțit prăjituri cu alți copii pentru a comemora pe cea pierdută. În sfârșit, liniștea s-a așternut. Am vândut acel apartament pentru 120.000 de lei și am luat fetița la noi, în casa noastră din Bălți.
Reflectând, am înțeles că durerea nu poate fi alungată prin forțare sau prin ritualuri, ci prin a permite sufletului să se odihnească și să accepte pierderea. Lecția mea este să fiu prezent, să ascult și să nu încerc să înlocuiesc absența cu forțe nevăzute, căci doar prin compasiune și răbdare poate răsări vindecarea.
