**Jurnalul meu**
Am stat la masă cu Lenuța, liniștiți, când ușa s-a deschis brusc și a intrat o femeie neglijată. A aruncat un rucsac vechi într-un colț și a zis:
Bună, tati! deschizând brațele pentru un îmbrățișat.
Ionuț s-a înecat și a început să tușească. Lenuța s-a înfuriat:
Cine ești? Și ce tati?
Femeia s-a uitat pătrunzător:
Închide gura, mătușo. N-am venit la tine, ci la tatăl meu. Tati, m-ai uitat? Sunt eu, fiica ta, Nicoleta. Câți ani au trecut, și încă nu mă pot liniști. Cum o mai duce tatișorul, nu cumva e bolnav? a plâns fals Nicoleta.
Ionuț a reușit să scoată un cuvânt:
De ce? a tușit din nou De ce ai venit?
Păi, după cadou, tati. După păpușa pe care mi-ai promis-o acum douăzeci de ani a rânjit Nicoleta.
Mama ei murise când Nicoleta avea șapte ani. Tatăl a rezistat singur vreo jumătate de an, apoi i-a adus o nouă mamă, Lenuța. Și cu ea doi băieți. Prima dată, Lenuța a mutat-o pe fetiță din camera ei într-una comună. Băieților le trebuie mai mult, a zis Ionuț, privind în pământ. Băieții erau mai mari și foarte gălăgioși. Îi rupeau caietele Nicoletei, iar ea, noaptea, ștergându-și lacrimile, rescria temele la lumina lunii. Lenuța nu o lăsa să aprindă becul.
Când Nicoleta a împlinit opt ani, chiar pe ziua ei, tatăl a dus-o la orfelinat. Fiică, e doar pentru puțin timp. Te voi lua înapoi. Voi veni în fiecare weekend și-ți aduc păpușa mare, știi, cea din vitrină. Exact aia!
Nicoleta a așteptat. Dar tatăl nu a mai venit niciodată.
Acum, Nicoleta s-a așezat fără ceremonie la masă și a comandat:
Hai, mătușo, toarnă-mi niște ciorbă. Mi-e foame, n-am unde dormi și a râs la gluma ei. Lenuța a luat o farfurie și a turnat un polonic. Nicoleta a clătinat din cap:
Câți ani au trecut, și tot la fel ești, mătușo. Chiar economisești? Mai mult, ce te ții?
S-a întors spre tatăl ei:
Hai, tati, scoate-ți economiile, bem câte un pahar pentru întâlnirea asta! Ionuț s-a uitat la Lenuța. Aceasta a șuierat printre dinți: Noi nu bem.
Nicoleta și-a dat o palmă peste genunchi:
Știam eu. Dar nu-i nimic, spre deosebire de tine, tati, eu nu vin cu mâna goală. Mătușo, adu-mi rucsacul!
Lenuța s-a aprins: Dacă-ți trebuie, du-te și ia-l singură!
Nicoleta a ridicat o sprânceană:
N-ai înțeles, mătușo. N-am venit doar să vă văd. Am venit să locuiesc aici. Tu m-ai dat afară din casă, m-ai trimis la orfelinat. Corect? Acum e rândul tău. Pleacă sau, dacă te porți frumos, poate te las să rămâi.
Lenuța s-a enervat:
Ionuț, tu ce taci? Fiica ta mă umilește, și tu stai ca mutul!
El s-a mișcat pe scaun:
Nicoleta, fii cuminte. Nu fi obraznică cu Lenuța, ea e stăpâna aici.
Nicoleta a clătinat din cap:
Doamne, cât e de rău! Bravo, mătușo, l-ai pus pe tati sub papuc. Și bine. Dar nu-ți fie frică, o să ne înțelegem cu tine. Te vom trimite și pe undeva și pe tine!
Lenuța a țipat:
O să sun la băiatul meu! Te va arunca afară, târfo!
Nicoleta a râs:
Pe Vasilică? Mai degrabă te aruncă el pe tine pentru o sticlă. Da, mătușo, n-ai avut noroc cu copiii. Marele tău a dispărut, nu? Se zvon
