Astăzi am scris în jurnal ceva ce nu credeam că voi pune vreodată pe hârtie. Radu însuși s-a oferit să mă ducă la muncă, iar după o oră, un domn în vârstă, șofer, m-a oprit lângă chioșcul de pâine și a șoptit: „Mâine nu te urca în mașina lui Radu, dacă vrei să-ți salvezi fiica.” Am crezut că domnul Andrei a înnebunit. Dar seara, Radu chiar a spus că dimineața mă va duce la centru.
— Tu de obicei pleci mai devreme, am observat eu.
— S-au schimbat lucrurile. Mergem împreună, a răspuns el, continuând să curețe un măr într-o spirală lungă.
Telefonul stătea lângă el, cu ecranul în jos. Pe încheietura lui strălucea o curea nouă, scumpă, deși cu două săptămâni în urmă îmi jura că abia ne ajung banii pentru cursurile Marei. Fiica noastră visa să intre la colegiul de design, iar eu puneam deoparte în fiecare lună bani în contul ei. Radu jura că și el ajută.
Noaptea s-a închis în baie. Apa nu curgea, dar telefonul a vibrat de câteva ori. L-am auzit cum șoptește:
— Nu, mâine o aduc. Nu va afla nimic.
Dimineața, Radu a refuzat brusc să mă ia cu el. A spus că Marei i se învârte capul, m-a sărutat cu buzele uscate și a plecat. Am așteptat până când mașina lui a dispărut după casă, mi-am luat geanta și am mers la autogară.
Autobuzul spre Hâncești era aproape gol. Nu înțelegeam de ce mă duc acolo, până când la stația de lângă policlinică s-a urcat o femeie tânără cu un băiat în căciulă albastră. Pe rucsacul lui era brodată o rachetă. Copilul a ridicat privirea – și mi s-a tăiat respirația.
Erau ochii lui Radu. Pleoapele grele, inelul deschis în jurul irisului, aceeași privire pe care o văzusem la Mara în fotografiile vechi.
Pe degetul femeii strălucea un inel cu piatră verde. Acum un an, Radu adusese acasă unul la fel, apoi spusese că l-a returnat la magazin.
La capătul liniei, am mers după ei. După câteva minute, femeia a virat spre o casă cenușie. La poartă era mașina lui Radu, deși la fabrică se spunea că e în delegație.
El a ieșit în întâmpinarea băiatului, l-a ridicat în brațe și a râs. Apoi a sărutat femeia, a ajustat eșarfa fiului și a deschis poarta.
Am ajuns acasă înaintea lui. După două ore, Radu a intrat cu o pungă de mandarine.
— Mai bine Marei? a întrebat.
L-am privit drept în ochi.
— Cum îl cheamă pe fiul tău?
Punga i-a alunecat din mână. Mandarinele s-au rostogolit sub calorifer. Radu a pălit, dar a răspuns:
— Mircea.
În clipa aceea, cheia s-a întors în broască. Doamna Elena, mama lui, a intrat fără să bată, ne-a văzut și a spus calm: „Până la urmă.” Apoi a scos din geantă un plic gri, sigilat, și l-a întins lui Radu. Degetele lui s-au întins spre marginea hârtiei…
…dar eu am interceptat plicul mai repede.
— Ce e acolo?
Doamna Elena nici măcar nu s-a clintit.
— Nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala. Radu are un fiu, și trebuie să înțelegi ce înseamnă asta.
— Radu are o fiică, am răspuns eu. — Și ea e tot copilul lui.
— Fata crește și pleacă. Băiatul duce numele mai departe.
Radu tăcea. Tăcerea asta m-a sfâșiat mai tare decât orice mărturisire. Nu mă apăra. Nu-și oprea mama. Se uita doar la plic, de parcă se temea că înăuntru e ceva mai rău decât durerea mea.
Doamna Elena și-a netezit mănușa și a spus că Sorina e singură, că Mircea are nevoie de tată, iar eu n-ar trebui să fac scandal. Radu va locui cu mine, dar va ajuta cealaltă familie. „Așa fac oamenii maturi”, a rostit ea.
Mi-am adunat geanta, dar n-am plecat. În cameră dormea Mara, strângând la piept un manual. Lângă ea era o carte poștală de la Radu: „Viitoarei mele artiste.” Mi-am amintit cum fiica renunțase la un concurs pentru că tatăl spusese: „Acum sunt vremuri grele.” Atunci l-am crezut.
Dimineața, domnul Andrei m-a așteptat lângă bibliotecă. În loc de salut, a pus pe bancă un dosar gros.
— Trebuia să spun mai devreme, a recunoscut el. — Radu m-a rugat să-i tipăresc foile de parcurs. În rapoarte erau niște adrese, dar el mergea cu totul în altă parte.
Înăuntru erau copii ale rutelor, chitanțe de la benzinării și fotografii cu permise electronice. Într-o imagine, mașina lui Radu sta săptămânal în fața casei Sorinei. Dar mai groaznice erau extrasele bancare.
Din contul de economii al Marei plecau bani. Cincizeci de mii pentru lucrări de construcție, optzeci la un magazin de mobilă, treizeci și două de mii la o clinică privată și încă o sută douăzeci pe cardul Sorinei.
— Cât a mai rămas? am întrebat.
Domnul Andrei a privit în altă parte.
— Douăzeci și trei de mii.
Am închis dosarul. Pe copertă a căzut o picătură de ploaie și s-a întins peste numele lui Radu.
Acasă, am așezat documentele pe masă. Radu mai întâi a negat totul, apoi a plâns, apoi a scris o chitanță: promitea să restituie banii, să vândă mașina și să renunțe la pretențiile asupra terenului meu. Două săptămâni a fost aproape perfect. I-a transferat Marei o sută de mii, a dus-o la colegiu, a cumpărat materiale noi.
Aproape că am crezut că frica poate face un om onest.
Dar într-o seară, Radu a pus în fața mea o cerere.
— Semnează. E doar pentru garaj.
Am citit primul rând și am simțit un fior: nu era vorba de garaj, ci de pământul moștenit de la mătușa mea.
— Voiai să ipotechezi terenul meu?
— Temporar. Trebuie să acopăr un deficit de la serviciu.
— Ce deficit?
Fața lui s-a înăsprit.
— Dacă faci gălăgie, Mara va fi prima care suferă. Cunosc oameni care pot face să nu fie primită la facultate.
Prin perete, fiica a tușit încet. Radu a ridicat telefonul și a sunat pe cineva:
— A refuzat. Deci acționăm azi. Până la inventar a mai rămas puțin timp…
Am așteptat până a adormit, am făcut copii după toate actele și am scris o scrisoare directorului fabricii. Dimineața, am luat dosarul și am plecat acolo. La ușa biroului, Radu mi-a blocat drumul, iar în spatele lui stăteau deja directorul și contabilul.
Zâmbea, de parcă încă putea controla discuția.
— Ioana, lasă dosarul. Altfel vei regreta…
Mi-am pus palma pe închizătoare și am deschis-o.
În dosar nu erau doar extrasele bancare. Înregistrasem din timp pe telefon discuția nocturnă a lui Radu despre deficit și o anexasem la scrisoarea către director. Alături stăteau chitanța lui, copiile cererii de ipotecă și fotografiile rutelor.
— Să regret eu? am întrebat. — Sau ți-e teamă că vor regreta cei ai căror bani i-ai însușit?
Radu s-a repezit spre dosar, dar directorul l-a oprit cu un gest.
— Nu atingeți documentele, a spus el. — Contabila a chemat deja inspectorii.
Fața lui Radu a devenit cenușie. Dintr-o dată, nu mai era șeful de aprovizionare sigur pe el. În fața mea stătea un om care mințise doi ani soția, ascunsese un fiu, transferase bani din contul fiicei și încercase să ipotecheze pământul meu pentru a acoperi o gaură de serviciu.
— Îți vei distruge familia, a șoptit el.
— Tu ai distrus-o singur. Eu doar am încetat să mai acopăr ruinele.
În aceeași zi, a fost suspendat de la muncă. Controlul a arătat că făcuse livrări fictive, falsificase rute și scosese bani prin intermediari cunoscuți. Plicul gri pe care-l adusese doamna Elena era o copie a cererii de ipotecare a terenului meu. Ea voia ca eu să semnez acasă, în timp ce Radu juca rolul căinței.
Avocatul a confirmat: fără consimțământul meu notarial, nimeni nu putea ipoteca terenul. Iar banii Marei au putut fi recuperați după o sesizare la bancă și o anchetă oficială. Radu a vândut mașina, partea lui din apartament și a plătit cea mai mare parte din ceea ce furase. Restul i-a fost confiscat prin hotărâre judecătorească.
Nici Sorina n-a rămas cu el. A aflat că Radu îi promisese că o să-i întocmească actele casei, iar mie îmi spunea că doar ajută o femeie singură. Luându-l pe Mircea, s-a mutat la sora ei și i-a interzis lui Radu să vină fără o înțelegere prealabilă.
Mara mult timp n-a vorbit cu tatăl ei. Odată m-a întrebat:
— Mamă, de ce n-ai spus mai devreme?
Am îmbrățișat-o și am răspuns:
— Pentru că am sperat că va deveni el însuși cinstit.
— Dar acum?
— Acum știu că speranța nu trebuie să coste viitorul tău.
Primăvara, am deschis acasă un mic atelier. Eu coseam huse și perne, iar Mara desena modele. La fereastră atârnau perdele de in, pe masă stătea o lampă cu abajur verde – aproape ca aceea pe care fiica o desenase în primul ei schiță.
Domnul Andrei a venit odată cu un borcan de dulceață și a stat mult la ușă.
— Iertați-mă, Ioana. Trebuia să vă avertizez mai devreme.
— M-ați avertizat atunci când am putut auzi, am spus. — Este de ajuns.
A plecat, șchiopătând pe aleea udă. Am închis ușa, m-am întors la masă și am văzut cum Mara taie materialul după linia trasată.
Înainte, mi-era teamă să tai orice: o rochie, o fotografie de familie, vechiul obicei de a îndura. Acum foarfecele treceau ușor prin pânză.
Afară se stingea lumina, iar în cameră era tot mai mult spațiu – ca și cum, odată cu ultima tăietură, plecase pentru totdeauna omul care ocupase prea mult loc.







