Roaba întârzie la avion — prima ei vacanță în viață, când brusc o mașină de lux se oprește lângă ea.

Luni, în spațioasa sală a fermei agroindustriale din satul Bălănești, lumina soarelui pătrunde prin ferestrele mari și zgomotește ca un stup agitat. În sală se desfășoară ședința finală a săptămânii, dar majoritatea angajaților își tot gândesc la treburile de după lucru. Deodată directorul un bărbat impunător de cincizeci de ani, pe nume Vasile Ilie, mereu îmbrăcat impecabil în cămașă în carouri ridică mâna și cere liniștea.

Privirea lui străbate rândurile și se oprește pe Ilinca Ardelean. Ea stă cu ochii plecați, puțin la margine, parcă încearcă să se contopească cu peretele. Nu-i place să fie în centrul atenției, mai ales așa.

Ilinca Ardelean, vă rog să veniți, spune vocea lui Vasile, mai blândă decât se aștepta.

Ilinca, o femeie scundă cu ochi blânzi, dar obosiți, se ridică încet. Un șuierat fin de șoapte se aude în sală. Apropiinduse de podium, își ciupește nervos marginea hanorcului de lucru. Directorul zâmbește și îi întinde un plic lucios, groș.

Acesta e pentru dumneavoastră, Ilinca Ardelean, spune el în voce tare, astfel încât toată lumea să audă. Apoi reduce tonul și adaugă: L-ați meritat. Să aveți puțină magie în viață.

Mâinile îi tremură când ia plicul. Îl deschide și nu poate să-și stăpânească exclamarea. Înăuntru nu era banii așteptați, ci un voucher strălucitor, curcubeu, pentru un sejur la un hotel de lux de pe litoralul Mării Negre, în Mamaia. Fotografia cu valurile albăstruie și nisipul fin pare desprinsă dintr-un vis îndepărtat.

Vasile Ilie nu știu ce să zic șoptește ea, privind nedumerită.

Puteți și trebuie! răspunde el hotărât, adresânduse întregului grup. În acest an Ilinca Ardelean a făcut pentru noi mai mult decât mulți în toată cariera lor. A răsturnat ferma pe dos și numai în bine!

Un murmur de aprobare se răspândește, amestecat cu glume prietenoase.

Uiteașa, dragoste şi porumbei, versiunea nouă! chicotește cineva de la contabilitate.

Iacob Petrovici, tractoristul local și cel mai înflăcărat admirator al Ilincăi, strigă cu entuziasm:

Hai să-ți vină cavalerul pe cal alb, Ilincă! Pentru Ilinca Ardelean!

Un coleg îl corectează imediat:

Doar să nu ne dea calul înapoi noaptea, ca data trecută după petrecerea firmei!

Râsul explodează din nou în sală. Ilinca roșește până la vârfurile părului, dar râde alături de toți. Aceste glume brutale au devenit de mult timp parte din viața ei semnul că este acceptată.

Se uită recunoscătoare la șef.

Și nu e tot, zâmbește Vasile. După ședință treceți pe la contabilitate. Vă așteaptă o primă frumoasă. Pentru haine!

Ilinca se întoarce lent la loc, strângând cu putere plicul prețios. Privește fotografia cu marea și nu poate să creadă că e reală. Gândul i se învârte: Doamne, chiar mie se poate întâmpla un miracol?

Seara, când ziua de muncă se încheie, Ilinca stă pe prispa căsuței sale, oferită de firmă. Un vânt ușor aduce mirosul ierbii proaspăt cosite și al laptelui cald. Cât de mult sa schimbat în ultimul an. Iar cu puțin timp în urmă părea că viața nu îi mai mai dă nimic.

Acum zece ani, totul era altfel. Era proaspătă absolventă a Facultății de Litere, plină de speranțe și vise la o carieră mare în oraș. Străzile agitate, cursurile universitare, prietenii, cărțile, nopțile nedormite. Atunci a intrat în viața lui Pavel un inginer fermecător, inteligent, cu care credea că și-a găsit fericirea.

În timp, romantismul a dispărut. Mai întâi au fost sugestii blânde: De ce lucrezi? Eu îți asigur tot. Apoi au venit cerințe, urmate de certuri. Odată la lovit din cauza unei supărări stupide, a supelor prea sărate. A plâns, el a cerut iertare și ea a iertat. Așa a început cercul vicios.

Totul sa sfârșit într-o noapte de iarnă, rece ca gheața. După o altă ceartă, Ilinca, în halat și papuci, a ieșit în zăpadă. Nu vedea nimic în jur, doar frig și teamă. În spital, când se trezea din durere, lângă ea era o femeie bună Gala Andreea, soția unui veteran decedat. Ea ia propus să se mute în satul Nova Andreea.

Așa a început viața ei nouă. Ilinca a lucrat la fermă, a învățat, a greșit, dar nu a renunțat. Încet a devenit parte a colectivului satului. Lau primit, lau iubit. Și chiar și Iacob cu cântecele lui a devenit un prieten.

Zăpada cea mai grea a venit când o furtună a tăiat curentul, iar grajdul se răcea. Ilinca a luat o decizie de care depindea întreaga fermă: să salveze animalele cu orice preț. A deschis căsuța pentru vițeii nounăscuți și a petrecut noaptea între paie, lapte și căldura mâinilor oamenilor.

După acel act, Vasile Ilie a realizat că o simplă primă nu e de ajuns Ilinca merită un adevărat miracol.

Pregătirile pentru vacanță par un basm. Ilinca se învârte în fața oglinzii, probând haine noi cumpărate cu primă. E chiar eu? se întreabă, privind la ochii strălucitori.

Prietenele recomandă să ia un taxi spre oraș, dar Ilinca, obișnuită să economisească, refuză.

Nicio problemă, autobuzul ne duce. E mai ieftin și mai obișnuit.

În drum, autobuzul se oprește brusc în mijlocul pădurii. Telefonul nu mai captează. Ilinca coboară cu bagajul în mână, simțind panica cunoscută. Tot se rupe, iarăși, își șoptește, suprimând lacrimile.

Din spatele unui cot, apare o flotă ciudată două mașini negre și între ele un SUV lucios. Se oprește lângă ei. Din mașină coboară un bărbat înalt, în palton de cașmir. Vocea lui este blândă, dar hotărâtă:

Aveți o problemă? De ce plângeți?

Ilinca îl privește surprinsă, fără să știe că acel moment va schimba totul.

Cu o batistă șterge lacrimile și, bâlbâind, povestește despre autobuzul stricat și călătoria pusă la cale. Bărbatul se prezintă ca Alexandru Vasile, ascultă cu atenție și apoi spune:

Zbor spre sud, pe un avion privat. Dacă nu vă este frică, pot să vă duc.

Ilinca rămâne fără cuvinte. Un avion privat? Sună ca dintrun film. Răspunde ezitantă:

Nu știu cum săvă mulțumesc

Urcați, spune el, deschizând ușa mașinii.

După o oră, ea este deja așezată într-un scaun confortabil din cabină, privind prin fereastra mică spre norii albi de dedesubt. Se întâmplă cu adevărat?, se întreabă, simțind că un miracol se întâmplă.

Alexandru se dovedește a fi un om simplu și prietenos. Îi comandă cafea și discuția curge ușor, fără pauze.

Scuzați-mă dacă sunt prea personal, spune el, privind-o fix. Dar mă interesează: sunteți o femeie educată și deșteaptă. De ce lucrați ca mulătoare?

Ilinca, fără să înțeleagă pe deplin motivul, începe să povestească: despre facultate, despre visul la mare, despre Pavel și cum șia pierdut sinele. Vorbește cu grijă, evitând detaliile cele mai dureroase, dar lămurește că a trecut printrun adevărat iad.

Alexandru ascultă fără să întrerupă. În ochii lui nu e milă, ci sinceră compasiune.

Apoi începe să vorbească despre el:

știți, chiar vă invidiez. În Nova Andreea trăiesc oameni adevăraţi. În jurul meu sunt doar măști, prieteni falși care vor banii mei. Douăzeci de ani în urmă am pierdut cel mai bun prieten. Mai bine, lam trădat pe mine. Nu am găsit curajul să cer iertare. El a dispărut, iar eu am rămas cu durerea asta.

Se oprește, privind pe fereastră. Ilinca simte cum inima i se strânge de compasiune. Și eu am avut un prieten adevărat, pe Gala Andreea. Acum caut locul meu în viață, gândește.

Trebuie să ne revedem la mare, spune Alexandru când avionul începe să coboare. Să mai vorbim.

Primele zile la stațiunea de pe litoral par un vis. Ilinca, acoperinduse de cremă de la cap până în picioare, se arde totuși roșie ca o roșie de grădină. Alexandru observă, râde și, în ciuda protestelor ei, o trage în apă, spunând că apa sărată e cel mai bun remediu.

Seara, se așază la o masă mică, întrun restaurant lângă mare. Lumânările pâlpâie, muzica suavă se amestecă cu valurile. Ilinca simte cum anii de tensiune și frică se topesc din corp. În sfârșit, se poate relaxa.

De aceea evit oamenii, mărturisește Alexandru. Pentru că odată am trădat pe cineva care avea încredere în mine mai mult decât oricine.

Povestește despre o petrecere de studenți, o greșeală întâmplătoare care a ruinat o prietenie. Nu a fost mare dezastru, dar a lăsat o pată la lăsat pe prieten să plece fără să spună ceva.

Ai o poză cu el? întreabă Ilinca timid.

Alexandru dă din cap și scoate o fotografie veche din portofel. Pe ea doi tineri se îmbrățișează în fața căminului universitar. Ilinca se uită la chipul celui deal doilea și rămâne fără suflare. Inima îi bate cu putere. Bărbatul seamănă izbitor cu tânărul Vasile Ilie.

Se numește Vasile? întreabă ea cu voce tremurată.

Alexandru ridică sprâncenele, surprins:

Da Vasile. Cum îl cunoști?

Vasile Ilie, șoptește ea. E directorul meu.

Se întoarce acasă, transformată. Când SUVul lui Alexandru oprește la poarta casei, Iacob așteaptă cu armonica și cu o privire hotărâtă.

Ilinca! Vino să te căsătoresc! strigă el fără ezitare. Îţi voi repara acoperișul și îţi voi construi un gard nou!

Ilinca râde și îi atinge ușor umărul.

Iacob, dragă, mulțumesc. Dar cred că a venit momentul să aleg eu drumul meu. Nu te supăra.

Alexandru iese din mașină. Iacob îl privește de sus în jos, murmurând ceva despre ciobanii de la oraș și se duce să-și tragă armonica, trist.

Alexandru este agitat înainte de întâlnirea cu Vasile, ca un elev la examen. Ilinca îi strânge mâna:

Totul va fi bine. El e om bun. O să-și ierte.

În casa lui Vasile Ilie, el pregătește ceai lângă masă, se uită pe fereastră. Știe pe cine îl va avea pe Alexandru lângă el. Când Alexandru intră, amândoi rămân fără să se miște, ochii lor blocați unul în celălalt. În spate, douăzeci de ani de durere și resentimente.

Ilinca îi ajută pe Alexandru să găsească cuvintele de scuze. După aceea nu mai e nevoie de vorbe. Alexandru face un pas înainte și se îmbrățișează. La început e stânjenitor, ca și cum ar gusta trecutul, apoi devine strâns și sincer. În acel îmbrăţişare există lacrimi, iertare și bucuria reconcilierii. Zidul care a stat ani de zile între ei se dărâmă fără urmă.

Un an trece.

Întro zi toridă de vară, toată Nova Andreea se adună la o nuntă. Ilinca, în rochia albă modestă, strălucitoare și fericită, stă lângă Alexandru, care o privește ca pe un miracol. Printre invitați e Vasile Ilie, îmbrățișânduși prietenul regăsit. Sub un plop, Iacob trage la armonică cu energie, iar satul dansează, sărbătorind venirea unei familii noi, ciudate și incredibil de bună.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

6 + 13 =

Roaba întârzie la avion — prima ei vacanță în viață, când brusc o mașină de lux se oprește lângă ea.
Almák a havon… Volt nálunk, a Fenyvespusztán, egészen az ősi erdő szélénél, ahol a fenyők már az eget is tartják, és nappal is árnyékban áll a világ, egy keménykötésű, markos férfi: Zakariás Iván bácsi. Egész életét az erdészetben töltötte, ismerte minden fát, minden rókalyukat, vaddisznóösvényt és árokpartot, mint a tenyerét. Olyan keze volt, mint a lapát, ujjai örökre kérgesek, gyantásak, de a szíve… mintha öreg tölgyfából faragták volna: erős, megbízható, de hajthatatlan. Feleségével, Antóniával harminc éven át éltek szépen, példamutató harmóniában. Este, ha elmentél a portájuk előtt, láttad őket a tornácon, Iván bácsi a harmonikát húzta, Antónia dalolt hozzá, és az egész udvart betöltötte a boldog összhang hangulata. A házuk rendben, a kert tele floxszal, veteményes, ahogy a könyvben van megírva, a kék ablakdísz Anna szemét idézte, minden virág és fonott kerítés a szeretetről mesélt. Emlékszem az almafaültetésükre is: Iván gödröt ásott, Antónia puhán igazgatta a koronarészeket, mintha gyerek haját simogatná, és suttogta: „Nőjetek, drágáim, nőjetek, hogy örömet okozzatok a gyermekeinknek.” Iván nézte, és úgy mosolygott, amilyen ragyogást aztán többé már nem látott rajta senki. A kert tavaszonta hófehér virágba borult, ősszel annyi alma termett, hogy kilométerről érzett volt az illata. De Isten korán magához szólította Antóniát. Három hónap alatt elsorvadt a betegségben, csendben elment, férje kezét fogva. Iván bácsi akkor beborult, egy könnyet sem ejtett, „férfi nem sír”, mondogatta, csak összeszorította a fogát, éjjel megőszült. Egyetlen öröme a későn született lánya, Nusika lett. Ő lett a fénysugár az ablakban, minden, ami miatt a világban való maradásnak értelme lett. Iván bácsi a legtöbbet akarta neki adni, rigorózusan nevelte, mindentől óvta, féltette, hiszen rettegett, hogy Nusika is elhagyja, úgy, ahogy annak anyja is tette. Ez a szűnni nem akaró féltés lett a veszte. Túlságosan oltalmazta, levegőt sem engedett neki. – Te, Nusika, te vagy minden reményem – mondogatta, nagy kezével megsimogatva lánya fejét. – Te nősz fel, tied lesz a ház, nem engedlek innen soha, nekünk itt jó! Minek neked az idegen világ? Ott csak ártanak… De a lány nőtt, szépség, akinek aranyló haja derekáig ért, szeme apjáéra ütött – tavaszi égkék. S a hangja… Ha az iskola szélén nótát kezdett, elhallgattak a madarak meg a kaszálók férfiai. Mindenki sírt a dalain, „nagyon jó a torkod, lányom, kár, hogy ide szorultál”, mondták. Nusika kántorról, énekesnőről álmodott, szeretett volna Pestre menni tanulni, énekelni, próbálkozott a kottaolvasással, magnót hallgatott, mindent magába szívott. Ám Iván bácsi a maga módján ítélkezett: „Ahol születtél, ott boldogulsz igazán!” A várostól félt, úgy tartotta, mint a tűztől, elrabolja a gyereket, elemészti. – Nem engedlek! Szégyen lenne! Dajkának mész, feleségül adlak Petihez – tisztességes fiú, lesz háza, szülsz, mint minden asszony… Artista akar lenni! Szégyen! És amikor egy októberi esős napon Nusika összecsomagolta a bőröndjét és elindult, Iván bácsi úgy ordított, ahogy csak férfi tud, ha elveszít valamit örökre. – Elmész? Nincs több apád! Házad sincs! Többé be ne tedd ide a lábad! A lány kiment az esőbe, el sem nézett. Iván a baltát belevágta a lépcsőfába, hogy a forgács szétrepült, és dörgött: – Nincs lányom! Meghalt! Tizenkét év telt el, az idő elrohant. Egész utca megváltozott, gyerekek felnőttek, házasodtak, besoroztak, de Iván bá háza lepusztult, az almafákat elöntötte a bozót, megrepedt a tornác, a balta rozsdásan beletört a lépcsőfába. Egy fagyos novemberi este, amikor mínusz huszonöt volt odakint és a faluban ilyenkor füstöl minden kémény, Iván házából nem szállt fel semmi. Gyanús, rossz előjel ez. Lassan beléptem, a kutya sem ugatott rám. Bent hideg volt, mint a pincegödörben, jéggé fagyott víz a vödörben, áporodott, reménytelen szag. Iván bá az ágyon feküdt, eltorzult, vacogott. – Iván! Mit csinálsz magaddal?! Félrevak szemekkel nézett, motyogott: – Tóni… fázom… Hol az én Nusikám? Miért nem énekel? Tégy róla, hadd énekelje el az „Édesanyám, az Isten áldjon…” Lázas volt, félrebeszélt. Ott maradtam, ápoltam, ágytálaztam, főztem, melengettem. Egész éjszaka lánya után kiabált, sírt, vezekelt. Annyi felgyülemlett szeretet volt ebben a kemény férfiban, hogy én is sírtam mellé. Reggelre jobban lett. Szomorúan, bágyadtan kérdezte: – Vallikám, tudtam, hogy visszavárom. Mindig csak vártam, ablaktól kapuig lestem a hangját. – Tudom – mondtam. – Ő is írt levelet, Veráék megőrizték. – Írt? Hol vannak azok a levelek? A postaládát én szögeztem le! Azt hittem, elfelejtett… – Veránál vannak, félretette… Futottam is postára, a régi levelekért. Mikor visszaadtam, Iván bácsi remegő kezeivel bontogatta, könnyek hulltak, képeket csókolt, unokáit simogatta a papíron keresztül. Az egyik levélben telefonszám, de a vége hiányzott. Csak a város: Budapest. – Baj van, mondom, ez kevés. – Majd én elmegyek, ha kell! – Nyugi… A 21. század van, a faluban van már internet, Vaskó Pisti ért hozzá. Át is mentem Pistához, elmondtam a sztorit. „Oké, nézzük meg a Facebookon, ismerősök, hátha!” Megtaláltuk a fényképet: „Honvágyom” – írta ki Nusika. Üzentünk a családi üzenőfalon. Vártunk… Kínkeservesen meglassult a net, a modem csak pislákolt, de végre: – Válaszolt! – kiált Pisti. Telefonszám, férje neve. Fel is hívtuk. Ideges férfihang szólt bele elsőnek, majd Nusika jött, reszkető, visszafojtott hangon: – Apa… él? – Nusika… élünk… – hebegte Iván. – Bocsáss meg nekem… csak hallani akartalak… Könnyezett, nem tudott mit mondani, de végül megígérte: – Eljövünk. Ne félj. Amikor valóban megérkeztek – Nusika már modern, városi asszony, a férj, a két gyerek –, a találkozás első pillanataiben ott lebegett a múlt minden sérelme. De a régi házban, az almaillat-árnyékos konyhában, ahogy Iván bácsi remegő kézzel koccintott a családdal, mintha a régi sebek lassan gyógyulni kezdtek volna. Unokája kérdezte: – Nagypapa, hol a balta a tornácon, anyu mesélte? – Elrothadt, kisfiam – felelte Iván bácsi mosolyogva. – Meg a harag is vele, nincs már miért. Majd inkább holnap kivezetlek az élő erdőbe. Nusika esténként nálam megállt, bocsánatot keresve a szívében. – Nézni rá, látni, hogy sajnálja, mindenért vezekelt… Én hiába akartam mindent fejéhez vágni, nem lett volna értelme – mondta egy bögre tea mellett. – Majd az idő, majd a gyerekek, majd az almafák… Nyáron újra visszajöttek, a kert kivirult, az öreg fák is virágba borultak – csoda történt halkan. Már nem volt kiabálás, csak csendes beszélgetés a tornácon, lekváros tea mellett. Azt mondják, egy összeragasztott csészéből is lehet inni, igaz, repedt marad, de annál jobban vigyázzák. Az élet is ilyen: hirtelen sötétedik, nincs mindig idő megbocsátani, telefonálni, vagy hazamenni. Mégis, ha akarjuk, a szeretet képes átmelegíteni minden megfagyott almaillatú estét is.