Îmi amintesc cum am petrecut jumătate de deceniu pe cont propriu. Nu, nu eram văduvă; soțul meu, Petru, a părăsit familia la un an după nuntă. Atunci tocmai nășteam fiica noastră, Ilinca. La plecarea lui Petru, ne-a lăsat, cu dragostea lui, un apartament cu trei camere în București măcar să ne descurcăm cu cinste. Nu mi-am dorit să mă reîntorc la căsătorie. Eu însămi nu eram genul acela.
Ilinca a crescut și trebuia să-i aprind lumina drumului. Pe scurt, am fost cuprinsă de griji, și la un moment am simțit că nu pot să-i dau tot sprijinul de tată pe care lar fi dorit. În lipsa unui umăr părintească, fata a început să se atașeze prea mult de toți băieții cu care a frecventat sau a legat prietenii. Nu toți au apreciat această apropiere. M-așteptam adesea să o liniștesc și să-i vindec inima sfâșiată. Dar Dumnezeu e milostiv și, în cele din urmă, Ilinca și-a găsit soțul.
Dan, un tânăr harnic și blând, părea exact omul de care aveam nevoie. Eu nu voiam decât ca Ilinca să se căsătorească cu el. El mă respecta pe mine și pe Ilinca și, în ochii mei, era zălogarul perfect. Totuși, povestea nu a rămas în basm. La șase luni de la nuntă, Dan sa schimbat semnificativ.
Între timp, mă ocupam de mama mea, încă în viață. Ea ma adus pe lume la o vârstă fragedă, la fel ca și pe Ilinca, așa că am avut norocul să o mai văd când a devenit bunică. Dar, odată cu înaintarea anilor, sănătatea ei a început să se clatine. Epuizarea a preda cu atât că am fost nevoită să o aduc în casa mea și să o îngrijesc zilnic. Nu aveam unde să o ducem, așa că am găzduit-o. Ideea nu a fost pe placul lui Dan.
Nu ştiu ce ia stârnit atât de multă nemulţumire eu nu iam cerut să se ocupe de bătrâna mea. Dimpotrivă, toate poverile au căzut pe umerii mei. Mama nu era deloc pretenţioasă; dimpotrivă, era raţionabilă. Tot nu înţelegeam ce nu îi era pe plac lui Dan.
Pe măsură ce timpul trecea, lucrurile au devenit tot mai neplăcute. Ilinca a luat și ea partea lui Dan. Amândoi mau început să mă evite. Odată mâncam la aceeaşi masă, iar acum copiii se ascund în camera lor. Încercam să discut cu fiica, dar fără rost se închidea în tăcere și căuta scuze.
Nici nepoţii nu mă aliniau. Se spune că îşi trăiesc viaţa numai pentru ei înșişi. La început insistaam, apoi am renunţat. Era treaba lor, vor să se descurce singuri. Însă Dan a început să mă preseze. Se purta în casa mea ca stăpân, deși nu a făcut nici un mică reparație sau nu a cumpărat nimic pentru apartament. Se scurgea adesea la cluburi cu prietenii. Nu înţeleg cum a dispărut acel ginere minunat pe care îl admiram la început.
Probabil că abia acum și-a arătat adevărata faţă.
Săptămână de săptămână, Dan devenea tot mai incomod. Apoi a venit Crăciunul și el a refuzat să-l sărbătorească alături de noi, în familie. La luat pe Ilinca în camera lor şi au petrecut sărbătoarea doar cu mine și cu mama. La miezul nopţii, Ilinca a ieșit să ne ureze La mulţi ani, iar soţul ei nici măcar nu a ieşit din cameră.
A doua zi, Dan mia spus: Vrem să vindem casa mamei tale şi să cumpărăm o locuință separată pentru noi. Nu ştiam cum să reacționez. Dar nu locuim noi acolo de un an? Vreau să spun că, la fel, nu am plătit noi pentru asta! Nu e suficient?
Nu, nu cred așa. Cumpăraţi-vă voi o locuinţă. Asta e casa mamei mele, nu o vom vinde. Este proprietatea ei, iar ea va decide, am spus, revoltată.
Aciudă la înnebunit pe Dan. În aceeaşi zi și-a strâns bagajele, a luat Ilinca şi a plecat la părinţii săi.
Mam simțit tristă că fiica nu a protestat, dar viaţa ei e a ei. Dacă crede că așa îi va fi mai bine, să rămână cu Dan.
A fost corect să facă femeia?
Ce aţi fi făcut în locul ei?
