Ce săte zic, măicuță? Am doar cincizeci de ani, cu coada la fel ca toţi. mormăi, așezând pe masă un bol cu ciorbă și un coș cu pâine.
Măicuță, pune ceva pe masă. Abia aștept să mă înfulec, exclamă de la ușă Mihăiță, agățând pe cârlig o șapcă învechită.
Tereza, cu o voce de nemulțumită, răspunse:
Ce săte zic, măicuță? Am doar cincizeci de ani cu coada. Sunt eu așa de bătrână? mormăi, așezând pe masă bolul cu ciorbă și coșul cu pâine.
Mihăiță îşi spălă mâinile și, trecând pe lângă ea, îl atinse uşor pe spate.
Cine ești tu? Ai o nepoată de doi ani, atunci ești bunică. Eu sunt bunicul și mă mândresc cu asta, râse el în timp ce înclina o lingură de ciorbă fierbinte.
Hai să nu te numești așa în fața lumii. Ieri, la magazin, țiau strigat bătrână, aici îți stau cizmele, replică ea cu sarcasm. Vă imaginaţi ce stânjeneală? Toată lumea a început să chicotească pe la spate.
Mihăiță făcu o mică hm.
Nu era vorba de tine, ci de Mihăițel, care a cedat la plată, dând ultimele lei pentru o pereche de pantofi. Cum se strigă pe genunchi şi începe să adune restul de pe jos.
Ana, cu un zâmbet acid, întrebă:
Așa că iai cumpărat altceva?
Mihăiță, ridicând din umeri, răspunse cu o lingură în mână:
Dacă a pierdut, tot a pierdut.
Ana nu se reţine:
De aceea banii tăi nu rămân nicăieri. Răzvrătiţi!
După ce Mihăiță termină să mănânce, Tereza începu să strângă masa și, ezitând, spuse:
Mihăi, ştii ce e povestea? Anton vine și pare că nu e singur.
Mihăiță se încruntă imediat.
De ce ar trebui să fie aici? Ce a spus? Plecaţi, nu-mi sunteţi nimic. A aruncat-o pe Nadia lângă altar, apoi a plecat. Se pare că a întâlnit o prietenă înaintea nunţii. Bietul plângea şi spunea că a intrat doar pentru o casetă. şi că nu are niciun fel de legătură cu el. Se pare că a adus cu el pe cineva. Probabil a găsit o fişuţă din oraş, care îi serveste. Sunăl, scriei, fă ce vrei, dar să nu-l mai arăţi pe faţa mea, zise Mihăiță cu voce acidă.
Ana, rușinată, plecă capul.
Scuze, dar în seara asta vor fi deja aici
Mihăiță închise ușa cu o lovitură puternică şi, pentru ultima oară, spuse:
Aşadar, ocupaţivă singuri de ei.
Tereza îl urmă cu ochii, oftă și găsi o coasă pe un perete. Era totul despre Nadia. Când Anton anunță că se va căsători cu ea, Tereza se simţi uşor dezgolită. Nu îi părea potrivită. Părea modestă şi politicoasă, dar trăia o falsitate. Când Anton plecă în ceartă, și ea nu plânse mult. În scurt timp se căsătorise cu acelaşi prieten. Concluzia: nu există fum fără foc. Deci, ceva se întâmplase acolo.
Tereza puse prăjitura în cuptor. Mihăiță ştiu că se va întoarce, nu știu unde sa dus. Ea, de opt ani, îi fusese dor de fiul ei. Fiica venea aproape în fiecare săptămână, locuia nu departe. Anton era mai mare și îşi povara inima pe el. Rămâne de văzut dacă va rezista mult. Cel mai important, să nu se certe din nou cu tatăl.
Anton a sosit când Tereza nu mai aştepta. Între timp, Mihăiță a petrecut toată seara încercând să o liniștească.
Uităte pe fereastră, mai trebuie să reparăm ferestrele, va trebui să le cumpărăm noi, râdea.
Antonel, dragul meu, il strigă Tereza, cu lacrimi în ochi.
Ce sa întâmplat cu tine, ești tot pe tată, spuse, fără să observe o fetiță mică cu un rucsac în mână.
Uite cine e, cum te numeşti? se aplecă Tereza spre fetiță.
Fetița întinse o mână mică.
Eu sunt Cărtăcița, şi voi sunteţi cine? Tereza se ridică, privind spre fiul ei, şi se întrebă: cine e ea cu adevărat?
Anton a pus bagajele lângă prag și sa aşezat pe scaun.
Cunoaşteţimă, mamă. E Cărtăcița, fiica soţiei mele, Olga.
Tereza, zâmbind, se aruncă spre fetiță.
Ceremi să mă numeşti bătrâna Tania. Tu eşti nepoata mea.
Cărtăcița se uită la Anton.
Unchiule Anton, e adevărat? E această doamnă, bunica mea?
Acesta încuviință obosit.
Da.
Cărtăcița îl îmbrăţiă pe Tereza cu respect.
Bună ziua, bunica.
În acel moment, Mihăiță ieşi din încăpere.
Nu înţeleg, ceunchi este Anton şi cenepoată este?
Fiul său, scăpat de pe scaun, întinse mâna.
Bună, tată. Îmi cer scuze pentru discuţia noastră de ieri. Eram tânăr, nu ştiam ce înseamnă viaţa reală.
Mihăiță, zâmbind, întrebă:
Şi acum ce vezi?
Anton oftă.
Totul.
Tatăl îl strânse pe umăr.
Bine atunci, bine ai venit acasă, fiule, în ochii lor se aprinseră lacrimi.
Tereza oftă uşor, amândoi se împăcau.
După cina târzie, când Cărtăcița somnorea deja, Anton explică totul.
Când am plecat, eram supărat. Nu ştiai adevărul, iar eu nu voiam să o las pe Nadia să fie înşelată. În noaptea aceea am mers la ea să-i spun noapte bună, idiot. Sa îmbrăţişat cu Vasile în tufișuri. Am vrut să o mustr, dar Nadia nu a lăsat. A strigat că îl iubeşte. Eu am scuipat şi am plecat.
Dar asta e trecut. Am mers în oraş la prietenul meu Pavel să lucrez până nu mai rămân bani. Am găsit un job ca paznic întrun magazin. La casă lucra Lidia, o femeie mică, slabă. Întro zi, un client sa supărat că nu a primit restul corect, Lidia a plâns în depozit. Eu, în momentul acela, bem ceai şi iam spus:
Vrei săţi arăt cum săţi corectezi greşelile?
Ea zâmbi.
Dacă toţi ar face aşa, magazinul nu ar avea profit. Suntem prinşi întrun joc de hărţuiţi.
Trebuie să înveţi să nu plângi,
ii răspund eu.
Problema e altă. Proprietarul vrea să mă dea afară din apartament, nu ştiu unde să merg.
Întrebat,
Câţi ani are fiica ta?
Lidia scoase o poză şi mândră spuse:
Trei. Când sunt la serviciu, vecina, bunica Liza, stă cu ea. Ar vrea să ne ia, dar fiul ei vrea săşi păstreze apartamentul şi îl vinde. Şi salariul meu va veni în săptămâna viitoare.
Se aşeză din nou la casă, cu capul plecat.
Nu mam îndrăgostit de ea la prima privire, nici la a doua. Mă doar pătrundeau milă. Se vedea că un tăcut a înşelat o tânără nevinovată și a plecat. Ea nu va lăsa copilul să rămână singur. Am avut milă de ea. După muncă, iam propus să locuiască la mine pentru o vreme. Încă închiram o cameră la cămin. Iniţial refuza, probabil că se temea. Dar, în cele din urmă, nu a vrut să rămână pe stradă cu copilul, aşa că a acceptat.
Aşa am locuit împreună, ca vecini. Ea gătea, spăla. Noi schimbam turele. Eu stăteam cu Cărtăcița, iar ea avea grijă de casă. Copilul e sănătos, nu are probleme de sănătate. Probabil a moştenit temperamentul de la tată. Lidia nu a avut niciodată un astfel de caracter. După şase luni am devenit o familie adevărată.
Acum doi ani, Lidia a îmbătrânit. Am luptat cum am putut, dar şase luni în urmă a murit. Cu o lună înainte, am adoptat pe Cărtăciță, ca să nu ajungă în orfelinat. Ea încă mă cheamă unchi.
Lidia, sinceră, mia mărturisit că are un tată biologic, dar el ia părăsit. Am certat puternic. O săptămână nu am vorbit. Până nu a venit ea prima și nu mia explicat: a trăit în familie adoptivă din copilărie şi nu ştia de adevărul. La optsprezece ani, statul ia scos din apartamentul pe care îl primise, iar de atunci a jurat să spună mereu adevărul.
Mă întorc la tine pentru ajutor. Pavel mia găsit un loc de muncă bun, salariu decent. Cărtăciţa nu are unde să meargă. Nu o pot lua cu mine. Aţi putea să o supravegheaţi în timp ce eu sunt la muncă? Un astfel de gest ar fi o binecuvântare, spuse Mihăiță, uitânduse pe fetele care îl priveau.
Mihăiță şi Tereza se uitară unul în ochii celuilalt şi, în acelaşi moment, răspunseră:
Desigur, rămâi cu noi. Doar stai cu noi o săptămână, să se obișnuiască. Nu vrea să sară direct în val, altfel copilul se va întrista.
Aşa am decis.
Cărtăciţa, încet, sa obișnuit cu bunicul şi bunica. Hrănea găinile şi încerca să ajute pe Tereza. O temea pe Mihăiță până nu ia adus un grizzly de jucărie uriaş. Când la îmbrăţiat, striga:
Bunicul Mihăiță e aici, iar grizzlyul e Mihăiță!
Când fiica venea cu nepoata, nu mai era nevoie de năzdrăvănii. Se jucau împreună și o dădeau cu căruciorul.
După trei luni, Anton sa întors din muncă şi Cărtăciţa la văzut prima. A strigat:
Bunicu, bunico, tata a venit! Ura! şi la îmbrăţişat cu frenezie.
Adulţii au început să plângă. CărtăciȘi așa, în căldura casei noastre, Cărtăcița a găsit în sfârșit familia pe care o căutase dintotdeauna.
