Să-ți povestesc cum a fost Am rămas însărcinată la 16 ani, încă eram la liceu. În satul nostru micuț din Moldova asta a stârnit un scandal peste tot. Oamenii mă arătau cu degetul pe uliță, iar părinții mei nu mai știau pe unde să se ascundă de rușine. Tata nici nu voia să mă vadă în ochi. Mai bine nu te-ai fi născut decât să ne faci așa de râs! Du-te la bunica, că eu nu mai pot să suport! Așa că am plecat la mama mamei, în satul vecin, la marginea satului, într-o căsuță veche și friguroasă. Era greu de tot, mai ales pe sfârșitul sarcinii nu mă ajuta nimeni, nimeni nu avea grijă de mine. Când mi-a venit sorocul, abia a ajuns salvarea. Dar am trecut peste toate, l-am născut pe Radu și l-am crescut singură, în casa cea veche a bunicii.
Toată lumea îmi spunea că trebuie să-mi găsesc un bărbat, dar nu, eu trăiam și munceam doar pentru copil. Când Radu a mai crescut și a plecat la Chișinău să învețe, am decis și eu să plec la lucru peste hotare, în Italia. Nu voiam să plec până nu era Radu mare, nu puteam să-l las de mic. Să fii peste hotare, la muncă, în comparație cu sărăcia de la sat, mi s-a părut a fi raiul pe pământ. Aveam grijă de o bătrână, care era foarte bună cu mine. Primeam bani cât să trăiesc decent, iar uneori doamna la care lucram îmi dădea câte 100-200 de euro în plus, ca mulțumire. Din banii aceia, după câțiva ani, am reușit să-i cumpăr lui Radu o garsonieră și să-l pun pe picioare.
Dar vezi tu, banii l-au schimbat mult pe Radu, a început să uite de unde a plecat, n-o mai vizita nici pe bunica. Mă durea treaba asta, dar eu continuam să-i trimit lunar 500 de euro, în timp ce restul îi puneam deoparte, fiindcă hotărâsem că nu mă mai întorc niciodată în casa bătrânească și dărăpănată din sat. Au mai trecut câțiva ani, iar Radu a hotărât să se însoare. Desigur, am plătit nunta și l-am ajutat cu tot ce trebuia, crezând că, gata, de-acum pot să adun și pentru mine. Însă, au apărut copiii, repede au venit doi, și-apoi, în timpul războiului din Ucraina, nora a rămas însărcinată din nou. I-am ajutat financiar în permanență, dar tot am reușit să strâng vreo 20.000 euro pentru o locuință a mea. Tocmai atunci, o bună prietenă vindea o garsonieră frumoasă, cu reparație, și am bătut palma să o cumpăr.
Vara am revenit acasă ca să închei actele la notar, dar atunci m-a trăsnit vestea lui Radu: Mamă, am vândut garsoniera și am dat avans la o casă. Te rog, dă-ne bani pentru a doua rată. Eu rămăsesem fără cuvinte. Ce bani, Radu? Am nevoie de ei pentru apartamentul meu. Hai, mamă, cum poți să ne refuzi? Suntem cu trei copii, nu putem trăi într-o odăiță. Eu mă bazam pe tine. Dar de ce nu ai pus și tu bani deoparte? Măcar să mă fi întrebat! Uite, pot să te ajut parțial, dar nu pot să-ți dau tot. Dar ții la nepoții tăi, nu-i așa? Sigur că țin. Tocmai de-asta v-am trimis lunar bani, și ați fi putut economisi, nu? Păi tu în câțiva ani îți poți face casă, de ce te grăbești? Oricum te întorci în Italia! Și dacă se întâmplă ceva, sau mă îmbolnăvesc, unde stau? Te duci iar la bunica, în sat! Atunci m-am enervat și i-am zis: Păi, dacă-i așa, du-te tu cu copiii tăi acolo dacă ți se pare bine!
Am hotărât să nu mă las, nu i-am dat banii. Pur și simplu nu mai pot să-mi arunc șansa la un adăpost pe fereastră. Radu s-a supărat rău și nici nu mă mai sună. Am auzit că a luat bani cu împrumut pe unde a găsit. Dar, spune și tu, oare chiar eram obligată să-i mai trimit iar și iar bani? Cât să mai pot duce?
