NORA

NORA

Ana Nicolaevna a așezat pe masa frumos aranjată un platou mare cu rață la cuptor și a oftat ușor. Din clipă în clipă trebuiau să sosească băieții împreună cu nurorile.

De curând se însurase și cel mic, o nuntă modestă, nimic somptuos. Dar așa e moda la tineri acum. Ea ar fi petrecut cu fast. Când s-au căsătorit ea cu soțul, au fugit pur și simplu la Starea Civilă. Nici măcar verighetele nu le-au putut cumpăra atunci, abia după un an două inele subțiri de aur. Pentru copii și-ar fi dorit să fie o adevărată sărbătoare. Dar tinerii au decis altfel.

“Are doar un defect parcă e prea aranjată!”, îi recunoscuse Ana Nicolaevna unei prietene. Dar se hotărâse să discute față în față cu nora.

Nora, Alina, e o fată de treabă, plăcută, calmă. L-a influențat pozitiv pe fiul Ghiță. L-a ajutat să găsească un post foarte bun. Îl susține să avanseze pe plan profesional. Până la 30 de ani, băiatul trăia fără griji, nu avea prea mari aspirații. Ana Nicolaevna începuse să-și facă griji. Dar, slavă Domnului, lucrurile s-au așezat.

Singurul lucru care îi stătea pe suflet Anei Nicolaevna legat de Alina era faptul că era mereu foarte dichisită. Mergea la saloane. Schimbări de look, vopsit, masaje, manichiuri de toate felurile. La câți bani se duc pe așa ceva! Și nu se cuvine ca o femeie, acum la casa ei, să se preocupe mai mult de ea decât de familie.

Când vor apărea copiii, ce face, merge la pedichiură în loc să cumpere bocanci pentru Ghiță? Pe vremea ei, femeile gândeau la binele celor din casă, ele pe ultimul loc. Mai ales când a rămas văduvă și, deși băieții erau deja maturi, tot o ajutor material le trebuia.

Gândurile i-au fost întrerupte de sonerie veniseră tinerii. Alina a intrat în sufragerie ca o mică vedetă. Coafură proaspătă, manichiură îngrijită. Aproape deloc machiaj, dar chipul proaspăt trăda vizita la cosmetică.

Alina, ce frumoasă ești! a exclamat cu sinceritate soacra, dar tot nu și-a putut ascunde un ton vag de nemulțumire. Costumul e nou, nu?

Da, de ieri, a zâmbit nora. Am primit o primă frumoasă la serviciu.

Păi mai bine pune banii deoparte, nu s-a putut abține Ana Nicolaevna. Toate primele, banii din bonusuri, chiar și al 13-lea salariu la ciorap, pentru zile negre. O să vezi, te ajută!

Alina a tăcut. I-a plăcut la început de soacra ei o femeie simplă, dedicată în întregime familiei. Dar ea era convinsă în suflet că parcă zilele negre vin tocmai când te pregătești prea mult pentru ele.

Seara a decurs destul de plăcut. Totuși, Ana Nicolaevna a încercat de câteva ori să deschidă subiectul cheltuielilor inutile. Alina a înțeles imediat la cine se referă.

Dumneavoastră când ați fost ultima dată la manichiură, doamna Ana? n-a mai rezistat Alina.

Eu… a ezitat mama lui Ghiță. Niciodată. Acasă îmi gătesc mâinile, să fie curate, și gata. Nu trebuie mai mult.

Cei din jur n-au sesizat scurta conversație. Dar Alinei i s-a părut trist. Să crești doi băieți, iar când aceștia au ajuns bine, să-ți pară rău să cheltui măcar un leu pe tine!

Ghiță, mama ta își face vreodată ceva pentru ea? l-a întrebat pe drum spre casă.

Nu prea. Gătește, uite ce masă ne-a pus. Se uită la televizor, merge pe la vecine. De ce?

Pentru că nu și-a făcut niciodată vreo mică bucurie! Ar putea să meargă la film, la teatru, la restaurant…

Ei, nu-i trebuie așa ceva, nu mai visa.

Alina a tăcut. Și-a amintit de mama ei, care oricât era de greu cu banii, își făcea timp pentru o tunsoare frumoasă, o rochie nouă. Și mereu își cumpăra abonament la teatru pentru sufletul ei.

Nora a decis că soacra trebuie să încerce măcar să trăiască puțin și pentru ea, nu doar să aștepte nepoții la televizor și apoi să se dedice 100% lor.

După câteva zile, Alina a sunat-o pe Ana Nicolaevna și a convins-o să iasă împreună la o plimbare scurtă și la o cafea. Și, dacă tot sunt în oraș, un popas scurt la salon Alina voia la cosmetică, dar i-a propus soacrei orice procedură, după placul ei.

Vai, dar ce tot spui? s-a speriat Ana Nicolaevna. Dacă tot ai nevoie, eu te aștept în hol sau afară.

De ce să așteptați degeaba? Măcar un manichiur și-un masaj la mâini, ce ziceți?

Cu greu, soacra a acceptat. Alina a sunat înainte la salonul unde era clientă fidelă și a explicat povestea.

Fetelor, vă rog, faceți totul ca pentru clientele speciale! Și subtil, propuneți-i ceva în plus, un pedichiur, o mască, orice. Dacă întreabă de preț, spuneți-i că am achitat eu, să se bucure linistită. Toată speranța e la voi! Dacă îi place, mai câștigați o clientă fidelă.

La ora stabilită, Alina a adus-o, deși cu forța, pe Ana Nicolaevna la salon și a dat-o pe mâna profesionistelor.

Doar o jumătate de oră, da? tot întreba. Și, cu plata, cât să aduc?

Când o domnișoară amabilă a preluat-o pe Ana Nicolaevna, Alina s-a ocupat de treburile ei pe telefon în sala de așteptare. Pentru ea nu și-a rezervat nimic în ziua aceea.

Chiar dacă era liberă, și-a zis că poate răspunde la mesaje, să nu piardă vremea.

Soacra a ieșit abia după două ore, relaxată și întinerită. Fetele se pricepeau la răsfăț.

Vai, Alina, câte mi-au făcut azi! Și cafea, și ceai cu ierburi… Toți erau atât de drăguți! Dar cât o fi costat tot? Parcă e scump…

Astăzi avem promoție! a intervenit prompt administratoarea. Dacă vii cu o prietenă, primești gratuit procedurile. Deci, nu vă costă nimic!

Alina și soacra ei, copleșită de atâta atenție, au mers la o cafenea din apropiere. Ana Nicolaevna a sorbit încet din cappuccino și s-a rezemat confortabil:

Dar dacă am ieși mai des la “fete”, ce spuneți? a propus Alina. Ca clienți fideli avem mereu discounturi. V-a plăcut, nu?

Foarte! a răspuns sincer soacra. Nici nu știam că poate fi atât de plăcut!

Trebuia să încercați mai demult!

Eh, altfel stăteau lucrurile atunci… Copiii erau mici. Soțul meu Dumnezeu să-l ierte era foarte econom, nu încuraja asemenea cheltuieli. Pe urmă parcă nici nu mai avea rost.

Acum aveți pentru cine să-mi țineți companie, e plictisitor singură.

Ei, se poate… din când în când, cu tine.

Așa a început soacra și nora să aibă grijă de ele împreună. Diplomata Alina i-a reînnoit ușor garderoba, spunând de fiecare dată că rochiile au costat de două-trei ori mai puțin decât în realitate.

L-a convins pe soț să le ducă pe toți la restaurant. Mai apoi, au mers împreună la film. Iar de Revelion, Alina i-a dăruit Anei Nicolaevna un abonament la teatru.

Vai, ce te-ai întinerit, îi spuneau vecinele soacrei Alinei.

Așa e, tineretul mă trage după el, zâmbea ea modest.

Îi părea că abia acum, la pensie, femeie și mamă a doi bărbați mari, începea o adevărată tinerețe.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

11 − 10 =

NORA
Mai avem și noi treburi pe-acasă… Baba Valeria deschise cu greu poarta, abia de reuși să ajungă la ușă, se luptă mult cu vechea broască ruginită, apoi intră în casa ei veche, rece, și se așeză pe scaun lângă soba nestinsă. În casă mirosea a părăsit. Lipsea doar de trei luni, dar tavanul se umpluse de pânze de păianjen, scaunul bătrân scârțâia jalnic, vântul șuiera în horn – casa o întâmpină supărată: unde-ai umblat, stăpâno, cine să mai aibă grijă de noi? Cum o să iernăm? — Acuș, acuș, dragul meu, ai răbdare, să răsuflu o clipă… Aprind focul, ne încălzim… Cu un an în urmă, Baba Valeria încă se mișca sprintenă prin casa veche: albise, zugrăvise, aducea apă. Mica ei siluetă se apleca evlavios în fața icoanelor, gospodărea pe lângă sobă, zburda prin grădină, reușind să planteze, să plivească, să ude. Casa răsuna plină de viață sub pașii ei ușori și grăbiți, ușile și ferestrele se deschideau la prima atingere a palmelor ei muncite și soba cocea plăcinte pufoase și aurii. Lor le era bine împreună: Valeriei și casei ei bătrâne. Și-a pierdut bărbatul devreme. A crescut trei copii, pe toți i-a școlit și i-a scos în lume. Un fiu – căpitan de cursă lungă, altul – colonel în armată, amândoi departe, rar vin în vizită. Doar mezina, Tamara, a rămas în sat ca agronom-șef, mereu ocupată, pe la mama trece doar duminica să guste din plăcintele mamei – apoi o săptămână nu se mai văd. Mângâierea bătrânei este nepoata, Svetlana. A crescut la bunica, cum s-ar spune. Și ce fată frumoasă s-a făcut! Ochii gri mari, părul bălai până la brâu, creț, greu și lucios – parcă strălucește de sănătate. Îi face coadă, dar îi curg șuvițele pe umeri – băieții din sat rămân cu gura căscată. Și ce talie zveltă! Nici nu știi de unde a moștenit o țărancă așa prestanță și frumusețe! Baba Valeria a fost și ea rotunjoară la tinerețe, dar dacă iei o poză veche și o pui lângă Svetlana – păstoriță și regină… Și deșteaptă pe deasupra. A terminat Facultatea de Agronomie la oraș, s-a întors să lucreze contabilă în sat. S-a măritat cu veterinarul, li s-a dat casă nouă, după programul social pentru tineri căsătoriți. Și ce casă! Solidă, trainică, din cărămidă – pe vremurile acelea, ditamai vila. Numai grădină nu avea încă – doar trei fire rătăcite. Iar la grădinărit, Svetlana nu era deloc pricepută, cocoloșită mereu de bunică de orice vânt sau muncă grea. Plus că i s-a născut și fiul, Vasile. Cine să mai aibă timp de grădini și flori? Și-a început Svetlana să-și cheme bunica să se mute la ei – hai la mine, că-i casă mare, civilizată, nu trebuie să faci foc. Baba Valeria a ajuns la optzeci de ani și, odată cu vârsta, abia se mai ținea pe picioare. S-a lăsat convinsă. A stat la nepoată două luni. Pe urmă a auzit: — Bunica, draga mea, te iubesc, dar ce tot stai? Toată viața ai muncit, iar la mine… parcă ai îmbătrânit dintr-odată. Eu am nevoie de ajutor, vreau să fac gospodărie… — Dar nu mai pot, fata mea, nu mă mai țin picioarele… am îmbătrânit… — Hm… de când ai venit la mine, ai îmbătrânit brusc… Și uite-așa, bunica, care nu i-a fost de folos nepoatei, a fost trimisă înapoi acasă. Suferința că n-a reușit să ajute și-a pus amprenta pe sănătatea ei. Picioarele abia mai voiau să o poarte, mersul până la masă era un chin, iar la biserică – o imposibilitate. Părintele Boris a venit el însuși la enoriașa sa credincioasă, cea care îl ajutase odinioară cu toate treburile la biserica veche. S-a uitat cu atenție: Baba Valeria stătea la masă, scria scrisorile ei obișnuite fiilor. În odaie cam frig, soba nu era bine încinsă, podeaua rece, cea mai caldă vestă pe ea, batic ponosit pe cap, pe picioare cizme vechi de pâslă. Părintele Boris a oftat: îi trebuie ajutor. Poate Ana, vecina, cu douăzeci de ani mai tânără, încă în putere să o ajute. A scos din traistă pâine, prăjituri, jumătate de plăcintă cu pește (din partea preotesei Alexandra), a adus lemne și apă, a făcut focul, a pus ceainicul pe sobă. — Dragule! Of, adică, prea cucernice părinte, ajută-mi, rogu-te, cu adresele pe plicuri – că, dacă le scriu eu cu mâna mea, n-o să mai ajungă la cine trebuie! Părintele a scris adresele și, trăgând cu ochiul pe foițele cu litere tremurate: “Aici mi-e bine, scumpul mamei, am de toate, slavă Domnului!” Dar hârtiile despre “viața bună” erau pline de pete sărate, lăsate de lacrimi. Ana a luat-o sub aripa ei, părintele Boris avea grijă să o împărtășească regulat, iar la sărbători, soțul Anei, moș Petrea, fost marinar, o aducea cu motocicleta la slujbă. Viața a intrat pe un făgaș mai liniștit. Nepoata nu s-a mai arătat, iar peste ceva timp, s-a îmbolnăvit grav. Probleme cu stomacul avea de mult, dar s-a dovedit a fi cancer la plămâni. Svetlana s-a stins în jumătate de an. Soțul ei a rămas pe la cimitir, cu sticla, iar micul Vasile, la doar patru ani, a ajuns un copil al nimănui – flămând și murdar. Tamara l-a luat acasă, dar prea ocupată ca agronom, n-avea timp de nepot și se pregătea să-l trimită la internat. Un internat cât de cât bun, condus de un director energic, hrană decentă, copii puteau fi luați acasă de sărbători. Nu era ca acasă, dar altă soluție nu era. Atunci, Baba Valeria s-a urcat în atașul unui “Ural” vechi, la volan moș Petrea cu haine de marinar și tatuaje, și l-a luat pe Vasile la ea acasă. — Îl iau pe Vasilică la mine! — Mamo, dar abia te poți ține pe picioare, cum o să te descurci cu el? Are nevoie de mâncare, de haine curate! — Cât oi trăi, nu-l dau pe Vasile la internat, zise baba neînduplecată. Tamara, uimită de hotărârea ei, s-a conformat și a început să-i strângă lucrurile băiatului. Moș Petrea i-a dus pe amândoi acasă, iar vecinii comentau: — Bătrână bună, da’ s-a scrântit la bătrânețe, aduce copil când nici de ea nu mai poate să aibă grijă… Nu-i cățel, are nevoie de îngrijire… Şi Tamara nu vede?! După slujba de duminică, părintele Boris, cu inima strânsă, a mers să vadă cum stau lucrurile, temându-se că va găsi copilul flămând și baba săraca sleită de puteri. Dar în casă era cald, Vasile curat și mulțumit asculta povești la pick-up, iar bătrâna, plină de energie, făcea aluat de plăcinte ca-n tinerețe. — Părinte drag! Azi coc niște plăcinte cu brânză… Mai așteptați un pic, și pun în traistă și pentru preoteasa Alexandra și fiul dumneavoastră, Kuzma, ceva cald… Părintele s-a dus acasă cu sufletu-nmărmurit, povestind totul soției. Preoteasa Alexandra s-a gândit o clipă, a scos din bibliotecă un caiet albastru și a început să citească povestea Verei Egorovna, străbunica ei, care nici în ultima clipă n-a putut muri cât era nevoie de ea – “că încă mai sunt treburi de făcut pe-acasă!”. A trăit încă zece ani după aceea, ajutând la creșterea strănepoatei. Iar părintele Boris i-a zâmbit Alexandrei cu înțelegerea că viața merge înainte cât timp în sufletul omului mai arde grija pentru ai lui și pentru casa lui — Căci încă avem, oricât de obosiți am fi, destule treburi pe-acasă…