Dobra žena – Snaga, ljubav i mudrost hrvatske žene

Dobra žena.

Dnevnik, 5. lipnja 2024.

Noćas sam dugo ležao budan, razmišljajući. Spustio sam noge s kreveta i polako otišao u drugu sobu. Uz svjetlo noćne lampe, jedva sam razabirao lik svoje žene.

Sjeo sam uz nju, tiho slušao kako diše. Izgleda sve u redu.

Polako sam oteturao do kuhinje, otvorio jogurt s police, navratio kratko do kupaonice i vratio se u svoju sobu.

Opet ležim, ali san ne dolazi.

Nama s Marom je sada po devedeset. Koliko smo zajedno prošli? Uskoro ćemo i do Boga, a pokraj nas nikoga.

Kćer, Zdenka, preminula je prije šezdesete…

Nema više ni našeg Tomislava. On je znao zabrazditi… Unuka, Petra, već dvadeset godina živi u Njemačkoj. Ni ne sjeti se djeda i bake. Ima ona sada i svoju djecu, tko zna koliko su već narasla…

Nisam ni primijetio da sam zaspao.

Probudio sam se pod dodirom ruke:

Jakove, jesi li dobro? začuo se Mařin tihi glas.

Otvorim oči. Ona se nadvila nada mnom, zabrinuta.

Što je, Mara?

Gledam te, ležiš i ne mičeš se.

Živ sam još! Idi spavati!

Čujem njezine tromo korake. Kliknuo je prekidač na kuhinji.

Popila je malo vode, otišla do kupaonice i vratila se u svoju sobu. Legla je, a ja kroz zid čujem njezin uzdah:

Eh, jednom ću se probuditi, a njega više neće biti. Ili možda ja odem prva…

Jakov je već sve pripremio, čak i sprovod unaprijed naručio. Nikada ne bih pomislila da se to može dogovoriti, ali dobro, tko bi nas se sjetio?

Unuka nas se rijetko sjeti. Jedino susjeda Ivanka dođe, drži jedan naš ključ. Jakov joj iz mirovine daje po 150 eura mjesečno. Ona kupi što treba, donese, pomogne. Gdje ćemo s novcem? Ionako više ne silazimo s četvrtog kata.

Ustao sam jutros, sunce proviruje kroz prozor. Izašao sam na balkon i vidio zelenilo bagrema ispod nas. Osmijehne mi se lice:

Evo dočekali smo još jedno ljeto!

Došao sam do Mare. Sjedila je zamišljeno.

Mašo, dosta ti je tuge, hajde, imam ti nešto pokazati.

Uh, baš sam slaba! jedva se podigla. Što si to smislio?

Dođi, samo dođi!

Podržavam je ispod ramena, vodim do balkona.

Pogledaj kako je bagrem zazelenio! A ti si govorila nećemo dočekati ljeto. A dočekali smo!

Stvarno… I sunce sja.

Sjeli smo na klupu.

Sjećaš li se kad sam te pozvao prvi put u kino? Još u gimnaziji… Tog dana je isto bagrem zamirisao.

Kako se ne bih sjetila? Koliko je to prošlo?

Više od sedamdeset… Sedamdeset pet godina.

Dugo smo pričali, prisjećali se mladosti. Puno toga na kraju života čovjek zaboravi, ali mladost to ne.

Uh, zanesla sam se! ustala je Mara. A ni doručkovali nismo.

Mašo, skuhaj onaj pravi čaj! Dosta mi je bilja.

Ne smijemo, znaš to.

Barem da je slab i po žličica šećera u svaku šalicu.

Pio sam taj čaj, grickao mali sendvič sa sirom i sjetio se kad smo uz doručak pili jaki, zaslađeni čaj, još s buhtlama ili palačinkama…

Došla je Ivanka, susjeda. Osmijehnula se:

Kako ste mi, stari prijatelji?

Pa, kako devedesetgodišnjaci mogu biti? nasmijao sam se.

Dok se šališ dobro je! Što vam kupiti?

Ivanka, donesi malo mesa! rekao sam.

Ne smijete vi to…

Pileće možemo.

Dobro, skuhat ću vam juhu s domaćim rezancima!

Susjeda je počistila, oprala suđe, i otišla.

Mara, hajmo opet na balkon predložio sam. Da upijemo sunca!

Ajmo!

Ponovno je Ivanka došla, izišla na balkon:

Fali vam sunce, a? nasmijala se.

Dobro je tu, Ivanka! rekla je Mara veselo.

Sad ću vam donijeti malo kaše i pripremam juhu za ručak.

Dobra je žena pogledao sam za njom. Gdje bismo mi bez nje?

A daješ joj samo 150 eura mjesečno.

Mašo, stan smo na nju prepisali.

Ona to ni ne zna

Tako smo ostali na balkonu do ručka. Ivanka nam je skuhala pileću juhu, s dobrom domaćom tjesteninom i krumpirom.

Baš sam ovakvu juhu pravila Zdenki i Tomislavu dok su bili djeca rekla je Mara sjetno.

A nama sada tuđe ruke kuhaju tiho sam uzdahnuo.

To ti je, Jakove, naša sudbina. Kad nas više ne bude, nitko ni suze proliti neće.

Ajde, Mašo, nećeš više tugovati! Idemo malo odspavati!

Jakove, nije uzalud ona: Star, ko dijete.

Sve je kod nas kao u djecu: juha pasirana, popodnevni san, malo užine.

Malo sam zadrijemao, ali san mi ne ide. Vrijeme se mijenja ili što? Uđem u kuhinju, na stolu dvije čaše s kompotom, pažljivo ih Ivanka pripremila.

Uzeo sam ih u obje ruke i oprezno odnio Mari u sobu. Sjedila je i gledala kroz prozor.

Što si, Mašo, opet tuguješ? pokušavam s osmijehom. Evo kompota!

Pije polako.

Ni ti ne možeš zaspati?

Vrijeme takvo.

Od jutra sam nekako slaba tiho odmahuje glavom. Osjećam da sam pri kraju. Lijepo me pokopaj.

Mašo, što to pričaš, kako ću bez tebe?

Netko će prvi otići…

Dosta! Hajmo na balkon!

Tamo smo sjedili do večeri. Ivanka nam je donijela sirnice. Večerali smo pa sjeli gledati televizor. Uvijek prije spavanja gledamo neku staru komediju ili crtić novije teško pratimo.

Večeras smo uspjeli samo jedan. Mara ustaje:

Ja ću spavati. Umorna sam.

Idem i ja.

Daj da te još jednom dobro pogledam! tiho zamoli Mara.

Zašto?

Samo želim.

Dugo smo se gledali. Sjećali se valjda kako je to bilo kad je sve bilo pred nama.

Dođi da te ispratim do kreveta.

Uzela me pod ruku, polako smo se zaputili.

Pokrio sam je pažljivo svojim pokrivačem i tiho otišao u sobu.

Nešto mi je teško na srcu, dugo nisam mogao zaspati.

Mislio sam da nisam ni spavao, a elektronski sat je već pokazivao dva u noći. Ustao sam i otišao do Marine sobe.

Ležala je s otvorenim očima.

Mara!

Primio sam joj ruku.

Mašo, što je? Ma-šo!

Tada sam i sam osjetio kako mi ponestaje zraka. Otišao sam u svoju sobu, izvadio pripremljene papire i stavio ih na stol.

Vratio sam se njoj. Dugo sam gledao njezino lice, a onda legao pored. Zatvorio sam oči.

Vidio sam Maru, mladu, lijepu kao prije sedamdeset pet godina. Išla je prema svjetlu negdje u daljini. Potrčao sam za njom, stigao je i primio za ruku.

Ujutro je Ivanka ušla u spavaću sobu. Ležali smo jedno pored drugog. Na licima smo imali isti, sretan osmijeh.

Zvala je hitnu pomoć.

Liječnik je pogledao, odmahnuo glavom:

Otišli su zajedno. Izgleda da su se baš voljeli…

Odvezli su nas. Ivanka je sjela za stol, umorna. Tad je vidjela papire i oporuku, sve na njezino ime.

Spustila je glavu na ruke i zaplakala…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two × 3 =

Dobra žena – Snaga, ljubav i mudrost hrvatske žene
Lăsați-mă să plec, vă rog — Eu nicăieri nu mă duc… — șoptea încet femeia, abia înțeles. — Asta e casa mea și nu pot s-o las. — În glasul ei tremurau lacrimi neplânse. — Mamă… — spuse bărbatul. — Dar știi că nu pot avea grijă de tine… Trebuie să înțelegi. Alexandru era trist. Vedea cât de tare suferea mama lui. Ea stătea pe canapeaua veche, lăsată, din casa bătrânească a satului natal. — E bine, mă descurc singură, nu trebuie să aibă cineva grijă de mine, — spuse încăpățânată femeia. — Lăsați-mă. Dar Alexandru știa ce urma. Fusese un accident vascular cerebral. Pe vremuri, doamna Paraschiva se îmbolnăvea des. Își amintea cum fusese nevoit să-și ia concediu luni întregi, să stea lângă mama sa după ce și-a rupt piciorul. Atunci, de curajată ce era, dar n-ar fi putut face niciun pas fără el. Alexandru începuse de nu demult să câștige bine și spera să renoveze casa pentru ca mamei să-i fie comod. Dar a venit nenorocirea și tot planul a pierdut sens; trebuia să o ia la oraș. — Iulia, pune-i hainele în valiză, — făcu semn Alexandru soției. — Dacă ai nevoie de ceva, spune. Paraschiva nu spunea nimic, privind pe geam la vântul subțire de toamnă care desprindea frunzele galbene din copacii vechi pe care-i știa de-o viață. Mâna ei dreaptă, singura funcțională, strângea cu putere cealaltă, fără vlagă. Iulia răscolea prin dulap, întrebând-o mereu ce să ia și ce nu, dar soacra o privea tăcut pe fereastră. Gândurile îi erau departe, la casa părintească, nu la halatele ponosite. …Paraschiva a trăit șaizeci și opt de ani în același sat mic, tot mai gol. A fost croitoreasă întâi la atelier, apoi acasă. Când n-a mai avut ce lucra, și-a pus sufletul și mâinile în grădină, în gospodărie. Acum nu putea să-și închipuie viața între betoanele necunoscute ale orașului, părăsind tot ce a fost „al ei”. … —Ionuț, iar nu pune nimic în gură, — oftă Iulia, punând mâncarea neatinsă pe masă. — Eu nu mai pot. N-am putere… Alexandru o privi în tăcere și se duse la mama lui, care stătea pe canapea, pironind privirea în zare. Nu mai clipea, ochii i se stinseseră. Mâna cu care încă putea strângea cealaltă, ofticată, încercând să-i dea viață. Camera era plină de aparate și cutii de medicamente, însă Paraschiva nu le-ar fi atins fără insistențele fiului. — Mamă? Nicio reacție. — Mamă? — Copile… — abia șopti ea. Vorbele îi erau grele și stinse de boală. Erau zile când abia putea fi înțeleasă. — De ce nu mănânci nimic? Iulia îți gătește… N-ai pus nimic în gură de câteva zile. — Nu vreau, băiatul meu, — răspunse Paraschiva cu glas slab. Se întoarse încet spre Alexandru. — Asta vreau eu, să mă lași acasă. Mi-e teamă că nu-l mai văd. Bărbatul oftă și clătină din cap. — Tu știi, mamă, că eu sunt toată ziua la serviciu, iar Iulia aleargă la medici. E iarnă, e greu să ajungem undeva… Poate răbdăm până la primăvară. Femeia dădu din cap, Alexandru i-a zâmbit și a ieșit. — Să nu fie prea târziu, băiatul meu… să nu fie prea târziu. … — Îmi pare rău, iar nu a reușit fertilizarea in vitro, — spuse trist doctorița, scoțându-și ochelarii, privind la Iulia. Iulia icni și își acoperi fața: — Cum e posibil? Toți reușesc… Mi-ați zis că după prima încercare e normal să nu iasă, că abia 40% reușesc. Dar e a treia oară! Nici acum?! Alexandru o ținea de mână, mut de emoție. Tot atunci, Paraschiva era la masaj în altă aripă a clinicii și trebuia să meargă s-o ia. — Înțeleg, — începu doctorița încet. — Pentru voi e un vis… Dar totul e un stres continuu. Îți macină trupul și sufletul. — Normal că sunt stresată! Lucrez de acasă pentru costurile uriașe, iau pastile ce îmi distrug sănătatea, am grijă de soacră… Ea nu mănâncă, nu vrea nimic, pastilele nu le acceptă! DA, vreau copil! Poate îl răpește puțin și de la mama lui…! Iulia tăcu, realizând că a spus prea mult. Își luă geanta și ieși trântind ușa. — Iertați-o, — șopti Alexandru. — Lăsați, — răspunse doctorița. — Am văzut destule crize. Alexandru ieși încet după soție. Iulia plângea pe banca din sala de așteptare, tremurând. Când l-a văzut, i-a șoptit printre lacrimi: — Iartă-mă… Nu am vrut să vorbesc așa de mama ta. Dar m-am săturat… De tot. Să văd omul sleindu-se, să văd o singură linie pe test. Nu mai pot. — Dacă aș putea, v-aș ajuta pe amândouă cu orice… — Știu, — îi zâmbi slab Iulia. — Înțeleg. Au stat o vreme strânși de mână, apoi Iulia se ridică, își netezi cămașa și zâmbi: — Hai. Paraschiva sigur a terminat cu masajul. Nu-i plac spitalele. O întristează. … — Progresul mamei dumneavoastră e minim, — îi spuse încet bătrânul medic, când Alexandru îl întrebă despre starea ei. Au tras puțin într-o parte, să nu audă Paraschiva. — Știți… Când a venit, am avut speranțe. La un accident vascular, șansele sunt mici, dar nu avea vicii, nici boli cronice. Avea șanse, da. — Dar nu se schimbă nimic. O văd și eu. — Cred că nu-și mai dorește. S-a predat. Nu mai are scânteie… Parcă nu mai vrea să trăiască. Alexandru căzu pe gânduri, confirmând tacit. Paraschiva slăbise cu 15 kilograme, nu mai era ea însăși. Stătea nemișcată și privea doar pe geam, fără să citească, să se uite la televizor sau să vorbească. — La unii, după un AVC, poate apărea o apatie, — adăugă medicul bătrân. — Dar nu credeam să fie așa rău în cazul ei. La primele controale era altfel. — E altceva, — murmură Alexandru. … — Alex, — spuse Iulia la telefon, — poți să anulezi delegația? Paraschiva e mai rău ca niciodată. Mi-e teamă că nu mai apuci s-o vezi… Simțea cât de greu e să-i spună asta soțului. Știa cât ține la mama lui. Nici ei nu-i era ușor s-o privească pe Paraschiva neclintită, pe canapea, cu ochii fixați într-un punct. Uneori asculta viniluri vechi aduse din sat, moștenire de la tatăl soțului, profesor de muzică. Dar acum stătea tăcută, nemișcată, și nu atingea decât laptele — deși tot spunea că „nu e ca la sat”. Acum însă îl bea. Alexandru ajunse în seara aceea și îi stătu la căpătâi toată noaptea. — Știi ce vreau. Mi-ai promis. El încuviință din cap. Da, i-a promis. A doua zi au pornit spre sat. Paraschiva a refuzat doctorul. — Nu vreau la spital. Acasă, mă duceți! Era martie, noroiul nu copleșise încă drumul, au ajuns ușor până la casă. Alexandru deschise portiera și o ajută pe mama să urce în cărucior. De jur împrejur, picura în streașină, zăpada se topea. Copacii se clătinau ușor, soarele, cald. Paraschiva a stat în curte cu orele, cu zâmbet pe buze. Respira adânc aerul proaspăt, privea cerul, plângea — de fericire. Era acasă, cu casa ei veche în față, cu soarele dogoritor peste gospodărie și natură. Seara a mâncat și a mai stat afară, cu zâmbetul pe buze. Noaptea, s-a dus. A plecat zâmbind. A mers liniștită… Alexandru și Iulia și-au luat liber ca s-o înmormânteze, să pună casa la punct, să vadă ce e de făcut. Lui Alexandru îi era dor de aerul tare de la țară, nu mai stătuse așa de mult aici de ani. …Înainte să plece înapoi la oraș, Iulia s-a simțit ciudat. A fugit la baie, unde i s-a făcut rău. S-a întors cu ochii cât cepele și cu un test de sarcină în mână — pe care de obicei îl ținea degeaba. Acum însă erau DOUĂ LINIUȚE. Două! — Asta e tot datorită ei, mamei tale… Paraschiva ne-a ajutat, — a spus Iulia printre lacrimi, încă nevenindu-i a crede. Alexandru ridică privirea spre cerul senin și, afirmând din priviri, și-a strâns soția tare în brațe. Da, a fost cadoul mamei lui. Ultimul și cel mai prețios…