Dreptul la tăcere
Parfumul din mașină era prea dulceag, prea insistent. Ancuța deschise geamul doar o idee, iar înăuntru se strecura praful drumului amestecat cu miros de asfalt încins. Iunie, anul acesta, se încăpățânase să fie sufocant și lipicios, fără pic de ploaie, de parcă soarele își uitase cuptorul aprins peste toată țara.
Iar te-ai pus pe tăcut, zise Dragoș, cu ochii mereu în față, spre șosea.
Nu tac. Gândesc.
La ce să te mai gândești? E totul aranjat, totul plătit. Ia și relaxează-te puțin.
Ancuța privi mâinile lui pe volan: lungi, îngrijite, unghiile tăiate scurt. Mâinile unui arhitect. Mereu s-a mirat cum de sunt așa de curate aproape că păreau mâinile cuiva care n-a pus niciodată mâna pe ceapă sau coada unei găleți.
Dragoș, mama-n rochia aia arată Nu vezi? Și-a luat-o din piață. S-a străduit, săraca. Dar invitații tăi…
Oamenii mei sunt oameni normali, măi Ancuțo.
Și oamenii normali au diferite stiluri de a privi pe cineva care nu pare de-al lor…
A oftat scurt, pe nas, sunet pe care-l știa deja prea bine după doi ani împreună. Însemna: nu mai am chef să-ți explic ce-i clar.
Ancuțo, mergem la nuntă. La nunta noastră! N-ai putea și tu, măcar azi, să nu vezi noduri în fundul pânzei unde nu-s?
Sunt, doar că tu nu le vezi. Eu le simt.
Nu suna ca un compliment.
Pe geam, un indicator: Restaurantul Colț de Rai 2 km. Ancuța își potrivea voalul. Alb, de tul fin, cu margine brodată cu perle mici, nu oricum, ales de Doamna Victorița, soacra, într-un salon de pe bulevard. Ancuța n-a căutat nod în papură. În ultimele luni, nici nu băgase în seamă multe lucruri bătea palma cu toate, ca să iasă nunta ca la oraș și să creadă, măcar oleacă, că totul o să fie bine.
Tata s-a crispat, zise ea încet. El n-a călcat în viața lui într-un astfel de loc…
Ancuțo.
Ce?
Ajunge, te rog.
Și-a mușcat buza și s-a uitat pe geam; câmpurile, de-o parte și de alta a caiului, verzi, fertile, pline de viață. Dincolo de orizont era satul Florești. Casa cu obloane albastre unde crescuse, unde stătea bunica Safta la fereastră cu fusul și îi zicea: Fată dragă, acul nu-i doar unealtă. El vorbește cu pânza. Ascult-o, că o s-o auzi și tu într-o zi.
Dragoș oprise deja lângă restaurant. I-a deschis portiera la astfel de gesturi era maestru: elegante la fix, zâmbete la momentul potrivit. S-a agățat de brațul lui, a zâmbit. Altceva ce putea face?
Părinții erau deja înăuntru. I-a observat imediat, stând lângă perete, ca doi păsărele rătăcite la expoziție de păuni: Maria și Vasile Țurcanu, părinții puțin în afara lumii bune.
Mama avea o rochie bleumarin cu guler dantelat, fusta ceva mai lungă decât purtau tipele pe TikTok. Părul scurt, dat pe moațe, cercei mici cu pietricele albastre de la tatal, la aniversarea a 25 de ani. Își ținea poșeta cu ambele mâini, lipită de pântece și se uita fascinată la candelabre cu privirea copilului la pomul de Crăciun aprins pentru alții.
Tata, costume ținute ca pentru nuntă regală: vechi, lățos la umeri, croit pe puncte încă de pe vremea când prețul la pâine se schimbase din lei în mii de lei. Călcat perfect, dungile de la pantaloni, rulete de drepte; cravata, cam șui.
Ancuța! Mama ar fi vrut s-o strângă, dar s-a oprit puțin, să nu șifoneze rochia, s-a oprit la bătaia de mâini cu fiica. Frumoasă ești, mamă.
Și tu ești frumoasă, mămică dragă, a șoptit Ancuța.
Maria Țurcanu a râs încetișor, vinovat, acel lasă, mamă, nu mă minți spus pe glas subțire.
Tatăl Vasile a îmbrățișat-o cu grijă, o singură mână, atent să nu-i șifoneze părul.
Fii pe pace, fată, atât a zis. Restul de prisos.
Doamna Victorița a apărut abia după vreo 10 minute în sală. S-a strecurat cum numai doamnele obișnuite să fie centrul atenției știu să o facă. Rochie vișinie de matase, șirag de perle adevărate, coafură de salon. 55 de ani, părea cel mult 48, și îi plăcea să știe asta.
Ancuță, a pupat aerul de lângă obrazul fetei. Delicatețea întruchipată. Dragoș, bine-ar fi să n-o lași vreodată din ochi.
Oficial, zâmbetul lui Dragoș. Ăla de la ședințe.
Victorița s-a întors spre Maria și Vasile Țurcanu. Privirea îi era de scanare de cod de bare: calm, curios, niciun pic de superioritate fățișă, dar în spatele calmului plutea ceva greu de definit recunoaștere discretă.
Doamna Maria, domnule Vasile, ce mă bucur că ne cunoaștem! Dragoș numai de bine ne-a povestit.
Maria a dat din cap zâmbind. Vasile a dat mâna sec, cum se face.
La masă, i-au pus pe părinții Ancuței la coada, lângă un văr de-al lui Dragoș și nevastă-sa, care discutau toată seara despre renovarea apartamentului din complexul nou.
Ancuța arunca, pe sub sprâncene, priviri: mama ciupind cu grijă furculițele, ca să nu le greșească; tata ciocnind o țuică, cu ochii pierduți către orașul încins din geam. Câte o uitătură caldă între ei, de care Ancuța n-a putut niciodată să se uite direct.
Tosturile au venit pe rând: întâi cavalerul de onoare, Florian, tip cu ceasuri cam două salarii minime; apoi Adriana, prietena miresei, luată de la cursul de croitorie, apoi alții. Șampania fină, mâncare ca-n reviste. Ospătarii mergeau desculți, ca pisicile.
Când s-a ridicat Doamna Victorița, pe la 8 jumate, și-a tras scaunul cu mișcare calculată. Pauză teatrală.
Trebuie să spun două vorbe. Pentru mama mirelui e rost de vorbă specială…
Râsete cuminți.
Dragoș al meu, mereu suflet mare. Pauză. De mic, își aducea acasă pisoi, ajuta vecinii la lecții. De la taică-so a luat asta, Dumnezeu să-l ierte, și-o fărâmă de la mine. Umor. Când mi-a adus-o prima dată pe Ancuța, recunosc, am rămas uimită. Nu că n-ar fi avut unde alege! Dar a ales-o pe ea. O fată de la țară, din familie modestă, poate chiar… simplă. Dar poate tocmai asta-i adevărata frumusețe a sufletului larg.
Ancuța a simțit fărâma de tensiune din umărul lui Dragoș. Dar nu s-a clintit.
Părinții Ancuței, privire către marginea mesei, oameni care știu să muncească. Femeie de serviciu, șofer ce meserii onorabile, ce-ar fi lumea fără ele! Pauză. Să recunoaștem: nu multe mame simple și-ar da copiii la oraș, să trăiască în altă lume. Trebuie curaj, să știi? Uneori chiar mă invidiez pe această simplitate! Ușor trăiesc cei fără pretenții, nu-i așa?
Râs anemic. Unii nu râdeau. Se uitau la ciorbă.
Să fie într-un ceas bun pentru voi! ridică paharul. Să nu uite Ancuța noastră niciodată de unde vine, că asta o face… specială.
Pocniri de pahare.
Ancuța nu a băut. Ținea paharul și privea fix înainte. În piept tăcere grea, rece, de decembrie înainte de zăpadă.
S-a uitat la mama. Maria zâmbea. Zâmbetul acela violent politicos, de om căruia i s-a spus cuvinte sclipicioase peste un fapt dureros, și care nu găsește glas.
Tata, cu cravata lui strâmbă, privea farfuria.
Ancuța a lăsat paharul.
S-a ridicat.
Pot să spun și eu două cuvinte? voce clară, zâmbet ușor, dar fără tremur.
Dragoș s-a întors către ea. În ochi o umbră de teamă sau rugă.
Ancuța a luat microfonul.
Aș vrea să mulțumesc tuturor celor de azi. Mai ales părinților mei: mamei mele, Maria, care de treizeci de ani face curat la alții și acasă la noi e mereu mai curat ca-n orice restaurant! Tatălui, Vasile, care și iarna, și vara trage la volan să nu lipsească nimic din casă. Au venit nu fiindcă li s-a permis aici, ci pentru că-s ai mei, iar eu nu-s subiect de milă, ci fiica lor.
Sală, liniște totală. Doamna Victorița cu paharul suspendat, privire de nepus în cuvinte.
Demnitatea, continuă Ancuța, nu depinde de restaurant sau marca mașinii. Eu știu, am văzut zilnic la oamenii numiți aici simpli. Simpli, ca pâinea. Ca apa. Ca omenia.
A pus microfonul pe masă. Fără dramă.
Voalul a căzut, tul alb cu margini brodate, pe lângă paharul neatins.
Dragoș, i-a zis doar pe nume. N-a ridicat ochii.
Atât a fost.
Ancuța s-a îndreptat spre mama, și-a lipit palma de a ei și i-a zâmbit și tatălui. Vasile s-a ridicat, și-a potrivit sacoul.
Au ieșit toți trei din sală. Încet. Cu spatele drepte.
Pe-afară era cald și mirosea a iasomie. De undeva, dintr-un gang, o muzică domoală cu acordeon se strecura până-n drum.
Ancuțo…, începu mama.
Lasă, mamă, e bine.
Și noi unde-ne-om duce?
Acasă, zise Ancuța. Tată, tu ești ok?
Vasile a tras de cravată, a zâmbit scurt:
Bine, măi fată, bine.
Au urcat în Dacia veche, de culoarea noroiului, la care ținea Vasile ca la ochii din cap. Motorul a tușit, a mormăit, apoi a pornit.
Drumul până la Florești ținea cam trei ceasuri jumate.
Mama a ațipit pe bancheta din spate. Tata tăcea. Ancuța privea câmpurile la ceas de noapte, și-n mintea ei era tăcere de nedescris.
Spre dimineață, când se lumina orizontul, tata a întrebat:
Ai s-o regreți?
Ancuța a zâmbit.
Nu știu, și-a recunoscut.
A dat din cap. Nu a mai zis nimic.
La ei acasă mirosea a lemn vechi și liliac din grădină. Pisica Mitzi stătea pe prag cu aerul blazat al unei regine, de parcă știa că se vor întoarce.
Prima săptămână, Ancuța n-a ieșit aproape deloc din cameră. Nu pentru că îi era rușine, deși rușinea trăgea ca o gheară sub coaste. Ci pentru că nu-și găsea locul. Cinci ani de oraș, doi ani cu Dragoș, totul dispărut ca atunci când cineva apasă stop la un film.
Telefonul l-a închis a doua zi. Dragoș a sunat de 12 ori prima zi. După, probabil a renunțat. Ea nu a mai verificat.
Mama îi aducea ceai, fără întrebări suplimentare. Știa meșteșugul greu de a tăcea lângă cineva ca să-l ajuți.
Tata bătea gardul la grădină. Ciocănitul regulat, liniștitor. Așa, își spunea Ancuța, se trăiește: dacă s-a stricat, repari, nu te plângi.
Într-o dimineață devreme, a urcat în pod.
Acolo, într-un cufăr, sub reviste cu povești vechi, stăteau cercurile de brodat ale bunicii Safta. Lemn rotund, bine uns, lucios de atâta mângâiat. Multe fire de mătase, de toate culorile, aranjate cu mare grijă, de parcă bunica ieșise un pic și urma să revină.
Le-a dus jos, pe masa luminată de fereastră.
Mama a intrat cu ibricul, s-a oprit în ușă.
Ale bunicii, a zis încet.
Da.
Bine te-a învățat. Ții minte?
Țin totul minte, mamă.
A luat acul. Și-a băgat firul. Primul punct, cam strâmb, mâna tremura. Al doilea, mai drăguț. Al treilea deja cum știa.
Ea cosea din copilărie. De la bunica lăsase să-i curgă în sânge dragul de brodat. Bunica Safta spunea: Fiecare ață, cuvântul ei. Fiecare culoare, altă poveste. Când coși, nu taci, chiar dacă lumea tace în jur.
N-a avut un model clar la început. Mâinile lucrau singure: roșu, albastru, galben. Din haos apăreau frunze, păsări, apoi o floare cu opt petale zicea bunica, floare de protecție.
Vecina, tanti Zina, bătrână și veselă, a venit după vreo săptămână, cu ocazia să-i înapoieze o foarfecă împrumutată din post.
Dă să văd, fată, ce tot faci acolo!
I-a arătat.
Tanti Zina a tocmit mult timp broderia în lumină.
Asta… Asta-i de dus la oraș, nu de ținut în sertar!
Cine să o vrea?
Eu o vreau! Acum! Cât ceri pe păsărica asta?
Ancuța a rămas blocată.
Tanti Zina… ce vorbă-i asta?
Vorbă dreaptă! Nu-i milă, e poftă! Mare deosebire, să știi!
Pe asta nu s-a supărat. Când e dorință cinstită, nu-i umilință.
Până-n septembrie avea șase lucrări: două ștergare tradiționale, un tablou cu flori de câmp, unul cu pădurea din depărtare, două fețe de masă cu păsări.
Tanti Zina a cumpărat o pasăre și un ștergar. Banii, oricât de puțini, îi simțea altfel decât salariul la atelierul din oraș ca un fel de mângâiere, nu ca o răsplată rece.
În toamna târzie a intrat în scenă Nicu.
Ancuța cosea la fereastră când mama a strigat: Ancuțo, ai musafiri!
Ieșind pe prispă, l-a văzut: bărbat de vreo 35 de ani, simplu îmbrăcat, cu cizme de gumă și mâini muncite.
Ziua bună, sunt Nicolae de la Lunca Mică. Mi-a zis Zina că faci ștergare.
Fac, sigur.
Vreau pentru mama, de ziua ei, unul autentic, nu de la fabrică. Ea a brodat toată tinerețea, știe ce-i lucru bun.
L-a privit deschis, fără să-l scaneze doar om din sat, fără aere, dar nici năzuind la compasiune.
Poate intri? Îți arăt ce am, ori pot face pe comandă.
A intrat încet, privindu-i broderiile lung, întorcând fiecare, analizând firul, motivele și cusăturile.
Ăsta ce motiv e?
Podgorean, de la bunica învățat, pentru rodnicie și apărarea căminului.
De aici ești?
De la Florești, dar-am trăit niște ani prin oraș, ș-acum m-am întors înapoi.
A dat din cap. Nu a întrebat de ce. Ancuța a apreciat.
Le iau pe ăsta și pe ăsta. Unul pentru mama, altul pentru casă. Am o fată, Viorica, care adoră lucrături de-astea. Opt ani, pictoriță în devenire, poate.
Viorica, frumos nume.
Au discutat preț, iar Nicolae nu s-a tocmit a dat exact cât au stabilit, fără să ofteze.
La plecare, s-a oprit la ușă:
Lucrezi doar pe comandă, ori mai pot veni?
Poți veni, sigur!
Atunci revin! Viorica vrea ceva cu cai. Îi plac la nebunie.
Ancuța a râs:
O să-i cos cai!
A plecat. Mama, ieșind din bucătărie, cu ochii pe fază:
Băiat bun, fată…
Mamă…
Spun doar atât.
Nicolae a revenit după două săptămâni. A luat-o și pe Viorica, fetiță cu ochi serioși, păr lăsat liber. A stat puțin pe lângă pânză.
Asta-i cal?
Deocamdată, nu-i decât începutul.
Când o să fie cal?
Cam într-o săptămână.
A dat din cap, ca o comandă acceptată.
Nicu stătea la masă cu Maria, discuție prelungită despre vreme, despre vinul din toamnă, despre cum s-au uscat frunzele prea devreme.
Apoi, către Ancuța, cu glas liniștit:
Știi că-i lucru cu har, ce faci. Chiar nepriceputu vede.
Mă bucur.
Te-ai gândit să le vinzi mai departe de vecini? În mediul online merge, soția mea (Dumnezeu s-o ierte) punea ceramică acolo.
Ancuța tăcu.
Am gândit, dar nu știu de unde să încep.
Te ajut să-ți faci cont. Am cunoscut pe cineva.
De ce, totuși?
Nicu i-a aruncat privirea aceea, simplă, trainică.
Lucrul bun n-are a se ține sub saltea.
Octombrie a trecut cu lucru la ac, în unele zile opt ore, alteori și mai mult. Viorica răsărea des la poartă, ba cu tata, ba călare pe bicicletă peste câmp. Stătea alături de Ancuța, urmărea acul fără să zică nimic tăcere plăcută, de copil atent.
Cu ajutorul lui Nicu, și-a făcut pagină pe net; poze la lumină bună, texte scurte. Primele comenzi le-a primit după trei zile o femeie din alt județ, apoi alta. La sfârșitul lunii deja ajunsese la șapte.
Nu se mai gândea la Dragoș. Aproape. Noaptea, uneori, venea un gust amar; atunci îl vedea nu cuvintele, ci liniștea lui. Liniștea doare cel mai tare.
Pe la lapovița lui noiembrie, a apărut un 4×4 nemțesc, total nepotrivit pe ulița din sat.
Din mașină a coborât Doamna Victorița, în palton, cu cizme cu toc (abia se țineau pe zăpada de băltoace). După ea, Dragoș, cu gulerul ridicat, mâinile-n buzunar.
Ancuța nu s-a grăbit la poartă. Tata a ieșit.
Bună ziua, zise Doamna Victorița. O putem vedea pe Ancuța?
E acasă.
O strigați?
Pauză.
Ancuțo! a strigat tata, sec.
Ancuța a ieșit. Lângă tata. Tricou, blugi, coadă împletită, mâinile răsucite de muncă, bătătorite.
Ancuța, vocea Victoriței nu mai era ca în sala de evenimente. Mai moale, aproape rugătoare. Am venit să vorbim. Ca oamenii.
Poftiți, ziceți.
Nu vrei să intrăm?
Ancuța îl privea pe Dragoș. Se uita departe, la grădina din spate.
Aici vorbiți.
Victorița se fâstâcea; s-a înfundat iar cu tocmai în zăpadă.
Știu că n-a ieșit bine în seara aia. Poate-am zis prea mult. Însă știi, tinerețea e impulsivă, uneori scapi vorbe. Dar nu-i motiv să dărâmi ce-ai clădit.
Ce-am clădit?
Viața voastră, cu Dragoș. Garsoniera e terminată, știi. Mobilată. Și loc de lucru, la atelier de top, nu simplă croitoreasă designer, cu talentul tău!
Ancuța mută.
Și mașină, adăugă Victorița, ca ultim argument.
Pentru prima dată, Dragoș a privit-o:
Ancuța, te rog. Gândește-te. Putem lua de la capăt.
Tu ai tăcut, i-a zis ea.
…cum adică?
În restaurant. Când ai ridicat ochii și-ai tăcut.
A vrut să zică ceva, apoi s-a oprit.
Nu știam ce să spun.
Eu am știut. Și am spus. Fără tine.
Pauză. Din spate, cotcodăcea o găină. Tata lângă ea, ca piatra gardului.
Doamnă Victorița, să fiți sănătoasă! Și Dragoș la fel. Dar eu nu mai vin. Și nu pentru mândrie sau supărare. Ci pentru că știu ce vreau.
Ce vrei, atunci?
Să trăiesc cum simt.
Victorița a privit-o câteva secunde. Apoi a dat din cap calm, altfel decât la restaurant.
Așa să fie.
Au plecat, dar la întors de colț cu Jeepul, aproape atingea gardul proaspăt făcut.
Tata, scurt:
Ei și ce?
Au intrat în casă. Mama, în hol, cu mâna pe ușor, ascultase tot.
Bine-ai făcut, fată, a zis și atât.
Ancuța s-a dus la pânză; și-a luat acul, s-a apucat de cusut.
Decembrie și ianuarie în lucru și comenzi. Până în februarie avea 23 de comenzi din diferite localități. O doamnă i-a scris scrisoare, spunând că ștergarul brodat a fost cel mai de preț cadou din 20 de ani de căsnicie, pentru că e viu.
Nicu venea la fiecare săptămână: cu Viorica, singur, ba cu lapte, ba cu miere, ba cu o legătură de lemne la poartă.
Stăteau de vorbă despre Viorica, despre cum a rămas fără mamă la doar trei ani, cum totuși viața înaintează. Despre lucru în gospodărie, despre planuri mici, despre târgulapărut la orașul apropiat.
Să mergi acolo, zicea el. Se caută ce faci tu.
Mi-e cam rușine…
De ce?
Să nu mă râdă: fată de la sat, cu broboadă de râs.
El i-a zâmbit simplu, cu privire caldă:
Cine râde de așa ceva nu-i om serios. Munca ta valorează mai mult decât orice cuvânt.
La târg, a plecat cu opt broderii, pe care le-a întins pe ștergare albe, la stand. Prima cumpărătoare a venit după cinci minute: necunoscută în palton, a luat două ștergare, o broscuță. La final de zi, rămăsese cu trei piese; dar bănuții din buzunar erau din trudă, nu milă.
Pe drum spre casă, Nicu conducea dubița și-a întrebat:
Și, cum a fost?
Bine, și-a râs din inimă, pe neașteptate.
Viorica mesteca un covrig și i-a zis Ancuței:
Mă înveți să fac păsărica?
O să te învăț, puiule.
Ningeau câmpurile, drumul lung în beznă, farurile luminau linia albă; Ancuța privea și simțea în ea ceva nou, trainic ca jarul ce mocnește sub plită.
Primăvara a venit tăcută. Într-o seară, Nicu, nu în ziua lui de obișnuit, a venit; mama a găsit motiv să stea la bucătărie, cum știu mamele.
Așezați față în față.
Eu sunt om direct. Zic cum simt.
Spune.
Cu tine mi-e bine. Și Vioricăi îi e bine. Nu cer nimic pripit. Vreau doar să știi. Eu nu mă joc.
Ancuța l-a privit: mâinile pe genunchi, lipsite de grabă.
Știu, a răspuns.
Și?
Și și mie mi-e bine.
El a încuviințat. A luat șapca.
Atunci, revin mâine. Dacă nu ai ceva împotrivă.
Să revii.
În mai, Ancuța s-a mutat la Lunca Mică.
Nunta în iunie, fix la un an de la cealaltă sărbătoare. Ea a observat și n-a spus nimic. A ținut pentru ea.
Petrecerea, la marginea râului. Mese scoase pe iarbă, fete de masă din in, mâncare din mâinile mamelor și vecinelor, mergea o veselie încăpățânat de sinceră, fără nicio oglindă sau colț de aur. Soacra, tanti Antonina, micuță, plină de viață, comanda bucătăria și nu lăsa pe nimeni să fure startul la torturi.
Prieteni puțini, rudenii, niște vecini de la Florești și de la Lunca Mică, Zina cu bărbat-său. Viorica în rochie bleu, purta mândră buchetul de flori de la marginea satului.
Țambalgiul Nelu, venit din satul vecin, cu mustața roșcată și ritmuri de nu-ți mai țineau tălpile.
Rochia Ancuței era din in, albă, ornamentată pe poale cu broderie făcută peste iarnă: păsări, frunze, floarea cu opt petale. Voalul făcut de ea. Delicat, cu mărgele minuscule, discret.
Nu mai era voalul lăsat pe masa de la Colț de Rai.
Era al ei.
Tata, Vasile, a condus-o la râu. Mama s-a făcut că scoboară în geantă după batistă, dar trebuia să mai scoată niște plăcinte.
Soacra, Antonina, la ureche în șoaptă:
Lui și fetei îi ești de trebuință. Dar, mai ales, să nu te uiți pe tine.
Ancuța a strâns-o în brațe.
Nelu a pornit o doină veche. Perechile s-au prins pe iarbă. Nicu o ținea de mână ca pe ceva de preț. Viorica dansa singură, stângaci, dar cu sârg.
Râul, soarele la apus, totul scăldat în lumină roz-aurie, plină de adevăr.
Maria stătea lângă Vasile, mâna în mâna lui, ca acum treizeci de ani. Se uita la fată nu plângea, doar se uita.
Asta era o poveste care nu se poate inventa. Doar o trăiești.
Toamna, Ancuța a deschis atelierul ei.
Nicu a făcut din vechiul grajd un loc cald, cu lumina bună; masă lungă, rafturi pentru fire, lampă puternică. Viorica a desenat pe ușă o păsărică cu creta, cam strâmbă, dar vie.
Ancuța a luat două ucenice: Dașca, 15 ani, fiica vecinei, cu ochi mari de iubitoare de brodat, și tanti Olga, pensionară de 52 de ani, care mereu visase să învețe.
Au deschis o mică prăvălie la drum. Comenzile curgeau de pe internet, opreau și străini, și localnici.
Odată, a apărut o echipă de la televiziunea județeană. S-a prezentat apoi și la canalul regional, a ajuns până la o rubrică la nivel național despre meșteșuguri.
A aflat de la Zina: Ancuță, ești la televizor! Dă drumul! Dar Ancuța era la atelier, cu ucenicii, termina un ștergar de nuntă urgent.
În același timp, la 200 km de Lunca Mică, într-un apartament la etajul 12, o femeie privea televizorul.
Apartament generos, de manual de imobiliare spațiu, lumină, mobilă de firmă, peretele plin cu tablouri scumpe, pe masă vase cu orhidee albe (schimbate săptămânal).
Doamna Victorița, așezată în halat scump, cu un pahar de vin roșu neatins, se uita absentă.
Dragoș plecat într-o delegație sau… nu se mai întreba prea des după povestea cu Ancuța, ceva se schimbase definitiv. Vorbele îi veneau scurt, privirea trecea pe lângă ea. Nu contează. O să treacă.
La televizor era emisiune cu meșteșuguri. Nu se uita, lăsa zgomot de fundal. Până a auzit glasul Ancuței cald, clar, aproape ca râurile din copilărie.
Era acolo, la masă, cu pânza și acul între degete, cu fetele ucenice, Viorica desenând liniștită.
Cu cine ați pornit brodatul?
Cu bunica. Zicea că acul nu-i unealtă. E vorbă pe pânză.
Apoi, camera lărgea cadrul, apărea lângă Ancuța un bărbat înalt, cu mâna pe umărul ei, firesc. Viorica făcea cu mâna vesel.
Ancuța râdea din tot sufletul.
Victorița n-a mai mișcat.
Vinul a rămas neatins.
Emisiunea arăta modele, explica simboluri, veniseră și alți meșteri. Victorița nu mai auzea nimic. Se uita la ecran, vedea deja altceva.
A pus mâna pe telecomandă și a stins televizorul. Liniște.
Prea liniște. Se obișnuise, sau așa crezuse ea.
A pus paharul jos, s-a uitat la mâini. Pe dreapta, un inel cu diamant, cumpărat singură, cadou pentru aniversarea de trei ani în firmă. Nu de la cineva doar pentru că a putut.
Piatra a prins o scânteie de lumină, o arunca pe tavan.
Victorița urmărea scânteia aceea.
Se gândea la Ancuța? Nu. Nu la ea.
Se gândea la cât de tânără a fost, cât de multe își dorea… ce anume? Nu mai știa. Era convinsă că, odată cu banii, vine și restul. Firma a crescut. Timp a rămas destul, mai ales acum, când Dragoș nu mai întreba nimic, orhideele nu se ofileau niciodată, televizorul putea fi stins oricând, iar golul îl găsea mereu acolo.
Prietenii? Fostele colege o sunau la sărbători.
Și-a amintit seara de la restaurant. Discursul ei, ironia ascunsă, aplauzele reținute.
Apoi s-a ridicat fata. În rochie albă, cu voalul cumpărat la salon, și-a spus opinia. Fără să rănească, dar clar. Și-a plecat.
Atât.
Atunci, Victorița îi dăduse două parale pe decizia fetei. Acum… nu era vorba de greșeală. Era prea simplu și convenabil.
Se întreba: eu cu mâna mea am făcut ceva în viață, ceva cald? Fără să organizez, să deleg sau să angajez? Mâinile mele au ținut vreodată ceva cald de la muncă nu de la plată?
Firma e birocrație. Dragoș? L-a crescut, sigur, dar și acolo, mai mult organizat decât dăruit. Când au tăcut amândoi ultima oară? De când n-a mai avut el încredere să-i spună ce simte?
Orhideele albe, reci.
S-a ridicat din fotoliu, s-a plimbat prin toată casa: perfect, frumos, fix cum visa când era tânără.
La geam, orașul sclipea: atâtea ferestre, atâtea povești paralele. Pe undeva, departe, cineva făcea plăcinte, se certa, se ierta, râdea în prag, între pânză și ac. Cineva cosea viața.
Sărmana fată, a zis Victorița cu glas mic.
Și nici nu a știut cui îi vorbește.
Poate sieși.
S-a așezat la loc. Un gât de vin.
Vin bun, recunoscut de cunoscători.
Și ce dacă, și-a spus singură, și ce folos din toate astea?
Viața și-a trăit-o corect, după regulile adunate de la reviste: muncește, nu lăsa pe nimeni să-ți dea lecții, fii prima, cumpără tot ce arată că ai ajuns.
A cumpărat. Pe toate.
Și stătea acum, în halat scump, într-un apartament rece, și se uita la televizor stins.
Inelul sclipea. O scânteie rece, elegantă.
De ce tu te bucuri? a întrebat piatra. Nu cu supărare.
Afara, orașul trăia. Cineva hohotea afară tineri, spontani. Victorița nu s-a uitat.
S-a gândit la mama.
Mamă-i murise demult, Dragoș avea 12 ani; venise tânără la oraș, lucrase la alimentară, cu mâini bătătorite și uscate, mereu rușinată să le arate.
Când mergea la ea, mama scotea cartofi, un castravete, cu atâta mândrie că îi era rușine chiar și fetei:
Tu ești isteață, o să reușești!
A reușit.
Și ce-ar zice mama, dacă ar vedea-o?
Poate n-ar zice nimic. Ar pune ceaiul pe masă. Ar sta lângă ea.
Gâtlej strâns, uscat.
Ei, și-a zis cu voce. Hai, gata.
A dus paharul la chiuvetă, s-a uitat în geamul negru unde și-a văzut fața: deșteaptă, dar obosită, singură.
Nu nefericită. Dar nici fericită.
Doar chipul cuiva care știe valoarea lucrurilor și prea puțin pe cea a gesturilor firești, care nu se monetizează.
A stins lumina. S-a dus la culcare.
În atelierul din Lunca Mică, ultima lumânare sfârâia. Ancuța strângea masa, aranja ațele, împăturea o pânză. Prin perete, se auzea vocea lui Nicu cu Viorica povestea de noapte bună și chicote copilărești.
A stins și lumânarea.
Întunericul era blând, ca acasă: mâini de pânză, miros de in, puțin fân de afară.
A stat la geam.
Cer senin, stele de octombrie, fiecare la locul său, fiecare ardea în felul ei.
S-a întors înăuntru, spre familie și spre viața pe care a ales-o cu mâna ei.
