Îmi amintesc, ca prin ceață, o zi mohorâtă pe străzile vechiului Chișinău. Autobuzul 23 șerpuia încet printre bălțile de pe bulevardul Ștefan cel Mare, iar ploaia bătea ritmic în geamuri. Înăuntru, pasagerii priveau absenți pe fereastră, ascunși sub umbrele ude și paltoane ponosite. Nimeni nu spunea nimic, fiecare purtând cu sine gânduri apăsătoare.
La stația Calea Orheiului, s-a urcat un om al străzii. Deși nu părea să aibă mai mult de cincizeci de ani, chipul său și părul năclăit de ploaie îi trădau oboseala și suferința. O adiere neplăcută s-a răspândit rapid prin autobuz; hainele-i descompuse, de mult nemaiatinse de apă și săpun, atrăgeau priviri furișe și sprâncene ridicate.
Fraților, dați-mi și mie un bănuț pentru o pâine N-am pus nimic în gură de trei zile, a spus el, privind în jos.
Majoritatea călătorilor s-au ferit să-i întâlnească privirea, unii s-au bosumflat și s-au întors cu spatele, în vreme ce alții căutau mărunțis în portofel, poate un leu-doi rătăciți.
Deodată, un bărbat din spatele autobuzului, cu voce apăsată și răzbătută de frustrare, a izbucnit:
Nu găsești de mâncare? Du-te la lucru, omule! Până când să trăiești pe spinarea altora? Și eu am fost dat afară azi, dar nu cerșesc. Am și un împrumut la bancă pentru apartamentul de pe strada Albișoara.
Bărbatul acela era bine îmbrăcat, părea de la oraș și nu-i lipsea înfățișarea omului muncitor. Omul fără adăpost a privit în jos rușinat, a scotocit cu mâinile murdare prin buzunare și a scos câțiva lei mototoliți.
Ia-i, ai tu mai mare nevoie decât mine. Lume bună tot se va găsi pe aici să mă ajute, a zis cu un zâmbet blajin și ochii umezi de oboseală.
În timp ce vroia să coboare la stația următoare, bărbatul cel mândru s-a ridicat tulburat și s-a repezit după el, încercând să-i înapoieze banii. Pasagerii îi urmăreau în tăcere, neștiind ce să mai spună.
Ajungând lângă omul fără adăpost, bărbatul încerca să-i explice că nu are nevoie de milă, dar omul cerșetor doar a râs cu tristețe:
Știi, viața e o taină, uneori amară, alteori dulce. Sunt mulți oameni cu suflet bun pe lume, ai doar răbdare să-i întâlnești. Să știi să-ți găsești bucuria chiar și-n necaz, a rostit încet, aproape ca o șoaptă.
Atunci, bărbatul a rămas nemișcat, cu obrazul brăzdat de lacrimi. În palma sa stăteau câțiva lei, dar în suflet o uriașă povară și, totodată, o lumină nouă. Acea întâlnire avea să rămână pentru totdeauna în colțul cel mai tainic al inimii sale, poveste vie, mărturie despre omenie pe străzile Chișinăului lăsat în zorii ploii.
