El îl chema Ionel. În pozele de pe profil un bărbat absolut banal, pe la 35 de ani, frumușel, îmbrăcat decent, fără nimic care să strige necaz mare. În descriere filosofii despre conștientizare, dezvoltare personală și căutarea unei suflete reale și vii. Deja aici mi se aprinsese un bec experiența îmi spusese demult că bărbații care insistă pe femeia adevărată de obicei caută numai un partener docil, care să nu ceară nimic, nici măcar un covrig la colț.
Am scris vreo câteva zile cu Ionel. Politicos, dar din când în când ieșea la suprafață ceva bizar. Nu-i plăcea, spre exemplu, că femeile moderne sunt, citez, stricate de bani.
La toate le trebuie doar restaurante, Maldive și telefoane, îmi scria el. Nimeni nu vrea să vadă sufletul, să se plimbe și doar să povestească.
Eu, ca fată crescută cu bun simț, dădeam din cap în gând, evident și mă străduiam să mut discuția în altă direcție. Cine știe, poate fosta nevastă i-a luat și apartamentul și speranțele, nu judec înainte de vreme.
Și vine propunerea: să ne vedem. Problema era una singură: venise ger adevărat. Nu un minus fictiv, ci minus douăzeci de grade în termometre, și minus douăzeci și cinci la senzație, cu tot cu vânt. Meteorologii din Chișinău anunțaseră cod portocaliu, ISU trimisese alertă să nu ieși din casă decât dacă chiar vrei să întâlnești ursul polar.
Hai să ne vedem în parc, scrie Ionel. Plimbare, aer curat, cunoaștem sufletele fără măști.
Ionele, vin eu cu argumente, afară sunt minus douăzeci. În zece minute o să ajungem statui de gheață. Poate bem o cafea la vreo cafenea?
Răspunsul a venit instant.
Eu nu calc prin cafenele, acolo-s doar întreținute care așteaptă să le dea cineva de mâncare. Eu caut soție cu care să trec și prin foc și prin apă, și prin ger. Dacă tot ce-ți dorești e să bag în tine două sute de lei, n-avem ce discuta.
Curiozitatea a fost mai presus de orice. Voiam să-l văd pe luptătorul pentru puritatea relațiilor, pentru care o cafea e semn de robie financiară.
Bine, am scris eu. Parc să fie, la 19:00, la intrarea principală.
Pregătirea a durat n-a fost de ici de colo. Am scos din dulap lenjeria termică, pulovar gros și, ca piesă principală, costumul de schi. La picioare, bocanci groși cu șosete de lână, pe cap căciulă la modă de la mamaia. M-am uitat în oglindă și mi-am dat seama că arăt ca un expeditioner pregătit să cutreiere Siberia pe jos.
Hai, Ionele, ține-te, mi-am făcut cu ochiul și am ieșit în teroarea iernii.
Fix la 19:00 eram la parc. Gerul m-a lovit instant în obraji singura parte liberă. Sub tălpile bocancilor scârțâia zăpada, iar în jur pustietate maximă; oamenii întregi la minte, inclusiv acele întreținute, preferaseră confortul centralizat.
La intrare, Ionel stătea într-o jachetă de toamnă, schimba greutatea de pe un picior pe altul și-și sufla palmele, năsucul lui avea deja nuanță de prune coapte, iar urechile ardeau ca becurile de Crăciun.
M-am apropiat.
Salut, am spus, sufocată de eșarfă.
El m-a privit cu speranța că va vedea o zână delicată în dresuri care tremură grațios pe vânt, ca să se simtă el erou. Ei bine, ce a primit a fost un om mai aproape de salvamont decât de Miss Chișinău.
Salut, i s-au chircit dinții ca la tundră. Te-ai pregătit… serios.
Păi și tu ai zis: și în foc, și în apă, am decis să începem cu gerul. Gata de plimbare?
15 minute de glorie
Am pornit pe alee. Această întâlnire și-a câștigat locul în topul celor mai bizare experiențe din viața mea.
Cum îți place vremea? l-am întrebat eu, ca la un bal.
Te… ține trează, a zis el cu greu. Fața aproape că nu i se mai mișca, doar buzele, din ce în ce mai albastre. Eu iubesc iarna, ea te testează dacă ești om.
De acord, am dat din cap. Hai să vorbim despre întreținute. De ce crezi că cafeaua e simbolul vânzării pe bani?
Vorbitul îi făcea rău gerul îi ardea gâtul dar principiile cer sacrificii.
Pentru că… vocea îi tremura, relațiile trebuie să fie pentru suflet, nu pentru buzunar. Dacă fata nu poate doar să se plimbe, și vrea direct realimentarea, e consumatoare.
Și dacă fata nu vrea pneumonie? am zis, ajustând gluga.
Pretexte, a tăiat el, trăgând nasul cu zgomot. Cine vrea, găsește soluții, trebuie doar haine groase.
Și eu m-am îmbrăcat, am ridicat mâinile să vadă cât de voluminoasă eram. Dar tu, parcă nu prea. Ești sigur că nu ți-e frig?
Nu, sunt bine! a bombănit el, deși tremura și-l vedeam și la lumina slabă.
Au trecut zece minute, ajungem la piața principală din parc. Un chioșc de cafea, evident închis, îi atrage privirea și-o privește cu disperare, parcă era Hamlet și chioșcul era Ofelia.
Poate ne întoarcem? zice el. S-a întețit vântul.
Serios?! am prins viață. Abia am început! Tu voiai să explorăm sufletul. Hai să discutăm de literatură. Îți place Jack London? Are o poveste Fă focul, unde omul a murit de frig, că n-a ascultat avertismentul.
Privirea lui era mai puțin spirituală și mai mult ajutați-mă, Doamne.
Auzi, eu trebuie să plec, mă întrerupe el. Mi-a apărut ceva… urgent.
Ce fel de urgent? Era programat seara.
De la serviciu. Am uitat să trimit raportul.
La opt seara, vineri?
Da! aproape zbiera.
S-a întors brusc și a plecat aproape fugind spre ieșire. Eu, încet, savurând momentul, l-am urmat supraviețuitorul meu a rezistat exact cincisprezece minute.
La stația de troleu nici măcar nu s-a uitat în urmă a dispărut în căldura salvatoare a subteranului. Sper să fi dezghețat nu doar extremitățile, ci poate și principiile sale. Deși, nu cred…
Eu am revenit acasă, am făcut un ceai, am șters conversația cu Ionel și mi-am zis: timpul n-a fost pierdut. Cele 15 minute au fost vaccin împotriva vinovăției și memento că, dacă ai grijă de tine, nu te face întreținută. Poate doar echipat pentru Antarctica.
