– „Ți-ai trecut de 50 de ani, cine te mai vrea?”, râdea soțul. Dar Liuba a vrut să vadă dacă e chiar așa

Ție îți trebuie deja jumătate de veac, cine te mai vrea, râdea soțul. Dar Ancuța s-a gândit să vadă.

Soțul Ancuței, Ionel Petru Ciobanu, era om cu teorii. Nu cu una singură, firește. Avea cam douăzeci, toate bătute în cuie. Cum că o ciorbă bună se face doar cu carne de vită, că motanii sunt mai deștepți decât câinii, că televizorul se ascultă la volum patruzeci și doi, nici mai mult, nici mai puțin. Dar teoria supremă era: femeia după cincizeci de ani nu mai interesează pe bărbați.

O formula mereu altfel, depinzând de vreme:

Uneori academic: așa-i natura, Ancuța, n-ai ce-i face;
altădată filozofic: așa-i viața, nu poți să-i ții piept;
mai des, când Ancuța își lua rochie nouă sau își ruja buzele: ai cincizeci, cine te mai vrea.

Fără semnul întrebării. Ca un fapt.

Ancuța avea cincizeci și doi. Lucra ca contabilă la o firmă de construcții, dimineața făcea gimnastică, seara citea cărți și în weekend cocea plăcinte pe care Ionel le mânca cu poftă, fără să se gândească o clipă la cine a nevoie de cineva ca ea.

Douăzeci și șase de ani au trăit împreună. În timpul ăsta, Ionel s-a îngrășat, a rămas fără păr și și-a șlefuit teoriile. Ancuța, nu. Sau, mai corect, nu exact așa.

Cea mai bună prietenă, Dorina, a observat înaintea tuturor.

Ancuto, a zis ea la o cafea, cu zâmbetul ăla ciudat care prevestea lucru mare și nebun: Ai idee că ești frumoasă?

Ia lasă-mă, i-a răspuns Ancuța, obișnuită.

Serios, foarte frumoasă. Auzi, hai să ne facem cont pe un site de matrimoniale. De dragul experimentului.

Ancuța a lăsat ceașca pe masă.

Ești dusă cu pluta?

Doar completăm profilul. Găsim o poză faină. Să vedem ce iese.

N-o să iasă nimic, a zis Ancuța. Am cincizeci deja. Cine mă mai vrea.

A pronunțat cuvintele și s-a oprit brusc. Era replica lui Ionel Petru Ciobanu.

Dorina era femeie de acțiune. Nu se pricepea la rugăminți, dar făcea lucrurile să se întâmple. Seara, a bătut la ușa Ancuței cu laptopul sub braț, o sticlă de vin și aerul că nu mai e nimic de discutat.

Deci, a decretat punând sticla pe masă, acum îți facem cont. Rapid, frumos, fără filozofii.

Stai puțin, nici nu apucase Ancuța să-și scoată șorțul. Ce cont?

Pe site-ul de matrimoniale. Ți-am zis.

Ai zis. Și eu am spus nu.

Tu ai spus cine mă vrea. E diferit.

Ancuța o privea. Dorina răspundea din ochi cu siguranța unuia care știe mai bine și așteaptă dovada.

Doruțo, am cincizeci și doi.

Știu. De treizeci de ani.

Și?

Și nimic. Stai jos.

Ancuța s-a așezat. Nu că ar fi cedat, ci pentru că o cam durea picioarele. Zi lungă la muncă. Raport trimestrial. Blocaje în trafic. Așa că s-a așezat. Doar să se odihnească.

O poză, hai! a spus Dorina deschizând laptopul.

Ce poză?

Una bună. Ai?

Ancuța s-a gândit. Ultimele fotografii erau de la un revelion, cu un pahar în colț, privirea spre altceva, pentru că Ionel o sunase de trei ori atunci, întrebând când ajunge acasă.

E una de la Crăciun a zis cu jumate de glas.

Să văd.

A arătat. Dorina s-a uitat cu răbdare.

E bună. Ba chiar foarte. De ce mergi tot timpul cocoșată, iar în poză nu?

În poză nu mă vede nimeni, a spus Ancuța și nu știa de ce.

Dorina s-a uitat lung la ea. A deschis vinul.

Au completat profilul cam o veșnicie. De fapt, Dorina îl completa, Ancuța protesta la fiecare rănd.

Ce cauți? Ancuța, scrie socializare.

Nu vreau să socializez.

Nu contează. Scrie.

Despre tine? Păi ce să spun? Contabilă, fac ciorbă bună, am soț cu teorie despre femeile după cincizeci?

Scriem: Activă, veselă, iubitoare de cărți și de drumuri noi.

Păi nici nu călătoresc.

Dar ai vrea?

Ancuța a stat să se gândească.

Aș vrea.

Deci nu-i minciună.

Au ales poza de la Crăciun. Ancuța în rochie vișinie, cu părul prins, în ochi ceva viu. Ionel nu văzuse acea rochie. Dormea când a venit ea.

Gata, a spus Dorina închizând laptopul. Profilul e pus.

Și acum?

Așteptăm.

Ce anume?

Ai să vezi.

Ancuța și-a pus un pahar de vin. S-a uitat pe geam. Afară, seara, un felinar, ramuri golașe de plop, nimic ieșit din comun. Ionel în camera alăturată, la televizor volumul la exact patruzeci și doi. Zumzet obișnuit.

Ei, hai, a gândit Ancuța, dacă tot am făcut oricum n-o să iasă nimic.

A băut vinul și s-a apucat de vase.

A doua zi, nici nu i-a trecut prin cap profilul. Nici vorbă. La muncă, toată dimineața cu ochii în raportul de trimestru, la prânz o ciorbă fadă la cantina de jos, la trei se uita, visătoare, pe geam, numărând porumbeii de pe cornișă.

Telefonul gemea în poșetă.

Abia pe la cinci l-a scos. Să vadă dacă nu-i vreun semn de la Ionel. Nu era. Era, în schimb, o notificare: un cerculeț roșu cu o cifră.

Cifra era 11.

Unsprezece mesaje. Într-o zi.

Ancuța s-a uitat la telefon. Telefonul la Ancuța. L-a vârât la loc în poșetă, apoi, curioasă, după trei minute, l-a scos iar.

Unsprezece.

S-or fi spamuri, a gândit ea.

A deschis. Nu era spam. Unsprezece bărbați, cu poze, nume și mesaje sincere. Unii scurt: Salut, profil interesant. Alții mai lungi, mai profunzi. Unul, Ștefan, cincizeci și patru de ani, i-a scris chiar trei paragrafe despre cărți, despre cât de rar vede femei cu fragilitate vie într-o fotografie, despre dorul de a mai călători.

Ancuța a recitit totul de două ori.

Am scris și eu că iubesc călătoriile, și-a adus aminte, cu un fior de rușine. Dar numai un pic.

Seara a sunat-o pe Dorina.

Unsprezece, a spus fără salut.

Deja? Dorina bucuroasă, ce ți-am spus?

Unul scrie de cărți.

Răspunde-i.

Nu-i răspund.

Ancuța.

Ce Ancuța? Am cincizeci și doi, sunt măritată.

Răspunde-i.

N-a răspuns. A spălat vasele, gândindu-se la Ștefan și paragrafele lui.

Nebună, i-a zis inimii.

Dar dimineața s-a uitat iar în aplicație. Cerculețul roșu nu mai era cu unsprezece.

Douăzeci și opt.

Ancuța s-a așezat pe marginea patului. Ionel încă dormea.

Douăzeci și opt de oameni, peste noapte.

A dat scroll, cu grijă, ca și cum putea sparge ceva. Iată-l pe Andrei, patruzeci și opt de ani, inginer, poze amuzante cu un motan. Iată Mihai, cincizeci și șase, serios, cu cravată: Sunteți o femeie foarte frumoasă. Și Doru aici Ancuța s-a oprit patruzeci și unu de ani, poză cu munți la distanță. Scurt: Bună. Povestiți-mi despre dumneavoastră.

Patruzeci și unu. Mai tânăr cu unsprezece ani ca ea.

Ancuța a închis telefonul. L-a redeschis.

La sfârșitul celei de-a doua zile, cifra a trecut de cincizeci.

Cincizeci și trei de mesaje. Cincizeci și patru, pe când le număra.

Ancuța stătea pe scaun în bucătărie, bea ceai și le citea cu uimirea unuia plecat după pâine și găsind o comoară. Vladimir, cincizeci de ani, om de afaceri, i-a trimis o poezie nu a lui, dar tot frumos. Nicolae, simplu: Mi-ați plăcut, vreau să vă cunosc mai bine. Doru cu munții a mai scris o dată, fiindcă ea nu răspunsese, așteptase, și mai trimisese Sunteți ocupată? Nicio supărare.

Ancuța s-a uitat mult la mesajul acela.

Ionel bombănea cu televizorul. Ei doi se înțelegeau bine.

Cine te mai vrea, i-a răsunat în minte.

Cincizeci și patru de necunoscuți în două zile. Unii de vârsta ei. Unii mai tineri. Unul a scris versuri. Altul a așteptat, a fost politicos.

Teoria lui Ionel Petru Ciobanu scârțâia ca parchetul vechi. Făcea crăpături.

Ancuța a terminat ceaiul. A pus cana la chiuvetă și, pentru prima dată în multă vreme, s-a uitat cu adevărat la reflexul ei în geamul întunecat al bucătăriei nu în treacăt, nu pe fugă, ci serios.

Acolo stătea o femeie de cincizeci și doi de ani. Dreaptă. Ochii frumoși. Căreia, în două zile, i-au scris cincizeci și patru de bărbați necunoscuți.

Uite-așa, a zis Ancuța în șoaptă către reflexul din sticlă.

Parcă reflexul i-a zâmbit.

Telefonul era pe noptieră.

Ionel și-a căutat ochelarii, iar în clipa când a pus mâna pe telefon, ecranul s-a luminat: notificare nouă. Ionel l-a ridicat fără chef, ca omul ce nu așteaptă noutăți. A privit. A încruntat sprâncenele.

A mai privit odată.

Pe ecran scria: Doru: Bună dimineața! M-am gândit la dumneavoastră

Ionel Petru s-a așezat pe pat. Încet, ca omul care a aflat un lucru mare, dar încă nu știe dacă e bun ori rău.

Ancuto, a strigat.

Ancuța era în bucătărie. Fierbea cafea. A auzit, dar nu s-a grăbit.

Ancuto!

Vineee!

A intrat în cameră cu o cană în mână. Liniștită. Ionel ținea telefonul ca pe ceva viu și nu știa dacă să-l lase sau ba.

Ce-i asta? a întrebat.

Ancuța s-a uitat la ecran. Apoi la soț. A băut din cafea.

E notificare, a zis.

Văd că e notificare. Cine-i ăsta, Doru?

De pe site-ul de matrimoniale.

Pauză. O pauză lungă.

Ce site de matrimoniale?! Ionel s-a ridicat val-vârtej. Te-ai înscris acolo?

Da.

De ce?!

Ancuța a pus cana pe noptieră. S-a uitat la soț atent, fără răutate, ca la o ecuație la care-i știi deja răspunsul.

Să verific teoria ta, a zis.

Care teorie?

Cu femeile după cincizeci. Ții minte? Cine te mai vrea.

Ionel a deschis gura. A închis-o. S-a uitat iar la telefon alte trei notificări apăruseră cât vorbiseră.

Și câți… n-a terminat fraza.

Cincizeci și patru, i-a zis Ancuța. În două zile.

Cincizeci și patru, a repetat Ionel, ca și cum încerca să încapă în cuvânt.

Unii și mai tineri ca mine, a adăugat Ancuța, a luat cana și s-a întors în bucătărie.

Ionel Petru Ciobanu a rămas în mijlocul camerei cu telefonul în mână. Afară, o dimineață obișnuită felinarul stins, plopul gol, vrăbii certărețe pe cornișă. Totul ca de obicei. Doar că teoria lui nu mai funcționa.

De loc.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

19 − eleven =

– „Ți-ai trecut de 50 de ani, cine te mai vrea?”, râdea soțul. Dar Liuba a vrut să vadă dacă e chiar așa
Prietenul vândut. Povestea bunicului Și el m-a înțeles! Nu era vesel, am înțeles că e o idee prostească. L-am vândut. El credea că-i o joacă, dar apoi a priceput că l-am dat altcuiva. Vremurile, în fond, sunt diferite pentru fiecare. Unora li se pare că all inclusive nu e prea generos, altora o bucată de pâine neagră cu salam este o sărbătoare. Așa și noi am trăit cândva, cu bune și rele. Pe atunci eram mic. Unchiul meu, Ion, fratele mamei, mi-a dăruit un cățel de ciobănesc, iar eu eram în culmea fericirii. Căţelul s-a apropiat de mine, mă înţelegea din priviri, se uita în ochii mei şi aştepta, aştepta să-i dau o comandă. – culcat, – porunceam atent, și el se așeza, uitându-se devotat în ochii mei, gata să moară pentru mine. – şezi, – comandam, iar cățelul se ridica iute pe lăbuțele lui dolofane și aștepta, înghițind în sec. El aștepta răsplata, aștepta o bucățică. Dar nu aveam cu ce să-l răsfăț. Și noi abia dacă aveam ce mânca atunci. Astea erau vremurile. Unchiul meu, Ion, cel care mi-a dăruit cățelul, mi-a zis odată: – nu fi trist, măi băiete, uite ce loial și credincios e. Vinde-l, iar apoi cheamă-l înapoi, că tot la tine va veni. Nimeni nu te va vedea. Și o să ai și niște bani. Cumperi ceva bun și pentru el, și pentru tine, și pentru mama ta. Ia ascultă de unchiul, știu eu ce zic. Ideea mi-a plăcut. Nu m-am gândit atunci că nu e bine. Doar un om mare a zis, era doar o glumă, și o să cumpăr ceva bun. I-am șoptit lui Azorel la urechea caldă și zburlită că o să-l dau, dar apoi o să îl strig și să vină la mine, să fugă de străini. Și el m-a înțeles! A lătrat, ca și cum a înțeles tot. A doua zi i-am pus zgarda și l-am dus la gară. Acolo toți vindeau câte ceva: flori, castraveți, mere. Când au coborât oamenii din tren, au început să cumpere și să negocieze. Am ieșit puțin în față, trăgând de lesă. Dar nimeni nu venea. Aproape toți trecuseră, dar deodată, un bărbat cu față severă s-a apropiat de mine: – tu, băiete, pe cine aștepți aici, sau vrei să vinzi cățelul? Uite ce cățel zdravăn, îl iau, hai! Și mi-a pus bani în mână. I-am dat lesa, iar Azorel s-a uitat nedumerit și a strănutat vesel. – hai, Azorel, du-te, prietene, du-te, – i-am șoptit – eu te voi chema înapoi, vino la mine. Și el a plecat cu bărbatul, iar eu m-am ascuns să văd unde îl duce pe prietenul meu. Seara am dus acasă pâine, salam și bomboane. Mama m-a întrebat îngrijorată: – ai furat de undeva, măi? – nu, mamă, am mai ajutat oameni la gară și mi-au dat. – bravo, băiatul mamei, mergi să te culci, sunt obosită, mănâncă acolo, apoi la somn. Nici măcar nu a întrebat de Azorel, nu-i păsa. Unchiul Ion a venit dimineață. Eu mă pregăteam de școală, dar de fapt voiam să fug la Azorel, să-l strig înapoi. – ei, ai vândut prietenul? – a râs și m-a ciufulit pe cap. M-am tras înapoi și n-am zis nimic. N-am dormit toată noaptea, nici pâinea cu salam n-am putut să mănânc, nu-mi intra în gură. Nu era vesel, am înțeles că e o prostie. Nu degeaba mama nu-l prea iubea pe unchiul Ion. – e cam năzdrăvan, nu-l asculta, – îmi zicea ea. Mi-am luat ghiozdanul și am fugit din casă. Până la casa aceea erau vreo trei străzi și le-am alergat dintr-o suflare. Azorel stătea după un gard înalt, legat cu o frânghie groasă. L-am strigat, dar mă privea trist, cu capul pe lăbuțe, dădea din coadă, încerca să latre, dar nu reușea. L-am vândut. Inițial a crezut că-i o joacă, dar apoi a priceput. Atunci a ieșit stăpânul în curte și i-a strigat aspru lui Azorel. El și-a ascuns coada și mi-am dat seama că totul e pierdut. Seara am cărat bagaje la gară. Plăteau puțin, dar am strâns banii de care aveam nevoie. Mi-a fost frică, dar m-am dus la poarta aceea și am bătut. Bărbatul mi-a deschis: – da, băiete, ce cauți aici? – nene, am venit, m-am răzgândit, poftim banii înapoi, pentru Azorel. S-a uitat suspect la mine, a luat banii și l-a dezlegat pe Azorel: – ia-l, măi băiete, du-l acasă, îi e dor, nu-i bun de pază, dar vezi să nu te supere iar. Azorel s-a uitat trist la mine. Joaca asta ne-a pus la încercare. Apoi s-a apropiat, m-a lins pe mână și și-a lipit boticul de burta mea. De-atunci au trecut mulți ani, dar am înțeles că nici măcar în glumă nu-ți vinzi prietenii. Iar mama s-a bucurat: – aseară eram obosită, pe urmă am observat că nu mai este cățelul… m-am obișnuit cu el, e al nostru, Azorel! Iar unchiul Ion a venit apoi tot mai rar pe la noi, nu ne mai plăceau glumele lui.