– Ludmila, bună! Pregătește-te de oaspeți, – a zis sora și a împins valiza în hol cu piciorul

Lenuța, salut! Ia, primește musafira! a zis sora ei și a împins cu piciorul trolerul direct în hol.

Era sâmbătă, pe la amiază, tocmai când Lenuța nu-și bătea capul cu nimic serios, că sună cineva la ușă.

De două ori. După aia de încă trei ori. Și-apoi de parcă ținea mâna pe sonerie cu orele.

Iulian, fără să-și ia ochii de la televizor, mormăi gânditor:

Ăsta e om insistent.

În spatele ușii stătea Nicoleta, sora mai mică. Cu două valize uriașe, geantă pe umăr și o față de om care tocmai a luat o mare decizie în viață și se simte foarte mândră de asta.

Lenuța, salut! Ia, primește musafira! zise ea și băgă prima valiză cu piciorul în hol. Cam ca la boxă. Se vedea că nu-i prima dată când se mută undeva fără preaviz.

Lenuța se trase la o parte. Reflex, știți cum e… după patruzeci de ani de surorie, organismul reacționează pe pilot automat.

Tu pe cât timp stai? a întrebat ea, holbându-se la a doua valiză.

Nicoleta și-a dat jos geaca și, logic, a agățat-o exact pe cuierul unde era paltonul Lenuței. S-a uitat prin casă cu fața de șef șantier care verifică lucrarea.

Lenuțo, m-am mutat. Pe bune, gata, la voi. Aveți apartament mare, trei camere, voi doi Să nu zici că a treia stă degeaba. Gata, m-am decis.

Lenuța se uita lung la soră-sa. S-a decis ea.

Iulian, din living, a dat mai tare la televizor, cu discreție.

Nico, tu vorbești serios?

Cum să nu! și deja era pe coridor, scanând cam tot. Uite, camera asta o iau eu. E luminoasă. Și fereastră-nspre curte, liniște.

Era camera de oaspeți. Unde trona ditamai canapeaua veche, mașina de cusut și trei cutii cu chestiile alea pe care Lenuța n-apuca niciodată să le sorteze.

Nicoleta… Lenuța a ajuns-o în ușă. Nici n-am discutat…

Ce să discutăm, Lenuțo? Suntem surori. La surori totul e la comun! Așa ne-a crescut mama. Ții minte?

Dacă-i aducea aminte de mama, deja era semn că-i arde treaba.

De după perete, televizorul mormăia detalii despre vreme. Iulian părea dispus să devină meteorolog de nevoie.

Nicoleta deja desfăcea valiza.

S-a instalat ca la ea acasă, meticulos. Cu un aer de proprietară care în sfârșit primește ce i se cuvenea de o viață.

A mutat patul primul, că nu-i plăcea cu capul la geam curent, Lenuțo, mă dor șalele. După care a împins într-un colț mașina de cusut. Dar tu de ce o ții aici, să zacă? Coși? Nu? Deci

Lenuța se uita cum trona mașina în colț și… tăcea.

Până seara, în coridor deja apăruseră papucii Nicoletei mari, pufoși, cu ciucuri, genul pe care-i găsești la tarabe, la piața centrală. Alături de balerinii cuminți ai Lenuței, păreau bibliotecară vs. urs dansator.

Iulian la cină mânca fără să scoată un sunet, privindu-și supa ca și când respira acolo sensul vieții.

Borșul e bun, a comentat el.

Borș ca la noi, i-a tăiat-o Nicoleta, adăugând: Iulian, aveți în casă vreo ventilatoare? N-am aer, m-am topit în camera mea.

Iulian s-a uitat lung la soră-sa. Pe urmă la Lenuța.

Ne uităm după el, a zis.

Lenuța a oftat așa adânc, de i s-a scuturat undeva pe la călcâie.

În a treia zi, Nicoleta s-a ocupat de frigider.

Și-acum urmează partea nostimă: nu doar că l-a deschis, l-a cercetat ca pe misterioase relicve.

Lenuțo, kefirul tău e vechi.

Știu, n-am apucat să-l arunc.

Și de ce cumperi trei pachete de unt odată? Șade și ocupă loc.

Nico, e frigiderul meu.

Și ce dacă? Eu sunt de-a casei!

Fraza ei preferată. Sigiliu universal. Lenuța o auzea zilnic de vreo, hai, cinci ori și mereu se întreba: oare să-i răspund pe bune? Nu, Nico, azi nu ești de-a casei. Da iar se abținea.

Între timp, Nicoleta deja stăpânea tot.

Știa când iese Iulian la cursul de sculptat în lemn și când revine. Știa la fix când se uită Lenuța la telenovela și fix atunci apărea cu ceai și chef de vorbă. Despre viață, despre vecinii care nu-i mai sunt, despre vreme, despre tineretul care nu mai are rușine, despre politică domeniul unde avea energie infinită.

Lenuța asculta, aproba din cap, mai arunca o geană la televizor unde protagonista trăia lângă agonie și-și zicea că viața reală bate oricând telenovela.

Diminețile, Nicoleta era prima care se trezea.

Lenuța credea că-i bufniță. S-a demonstrat: ciocârlie. În bucătărie, la 6 dimineața, gălăgie ca la cantină, tigaia sforăia, glasul Nicoletei răsuna de parc-ar fi făcut apel la tabăra pionierilor:

Iulian, vrei ochiuri? Lenuța, cu roșii sau fără? Am găsit niște cașcaval, e cam tare, dar l-am dat pe răzătoare. Să nu risipim!

Iulian venea și mânca cu figura cuiva trezit prea devreme, fără să știe de ce nu-i bine să protestezi. Mânca. Mulțumea frumos.

Iar Lenuța privea totul din ușa bucătăriei, în halat.

Ea dă soțului meu micul dejun. În casa mea.

Asta poate chiar a fost dimineața când Lenuța a simțit că ceva a făcut click în interior.

Și-a turnat cafea, s-a pus lângă fereastră, și-a sunat fata.

Oana, ai un pic de timp?

Da, mamă. Ce-i?

Vino la mine. Am de vorbit cu tine.

Oana a venit duminică pe la prânz. Cu tort. L-a pus pe masă, a pupat-o pe mamă-sa și, mai șoptit:

Zi-mi tot!

Lenuța a povestit. Absolut tot. Valize, papuci, mașină de cusut, cașcavalul tăiat să nu-l aruncăm, trezitul de dimineață.

Oana asculta fără să întrerupă, doar ridicând câte o sprânceană până la breton.

Mamă. Dar măcar plătește ceva? Mâncare, întreținere, măcar ceva acolo?

Zice c-o să plătească pentru mâncare.

Zice, sau chiar plătește?

Lenuța tăcu.

Zice.

Oana s-a uitat spre hol, unde dincolo de ușă era camera de oaspeți.

Fix atunci ieși Nicoleta. Când a dat cu ochii de Oana, s-a bucurat larg, pe bune, ca omul care n-are nimic de ascuns.

Oana! Ce bine că ai venit! Lenuțo, unde-i zahărul, că s-a terminat din zaharniță.

În dulap replică Lenuța.

Pot să iau?

Ia.

Nicoleta luă zahăr, și-a turnat în cafea, a dat două ture cu lingurița, a gustat. Satisfacție maximă.

Oana se uita cu o liniște specială, a celor care știu deja răspunsul final.

Mătușă Nico, când ai vândut de fapt apartamentul?

Pauză.

Scurtă, dar cu greutate.

De unde știi? lăsă cana Nicoleta.

Mătușa Geta a zis întâmplător la telefon.

Nicoleta s-a uitat la Lenuța. Lenuța se uita pe geam.

Și ce dacă am vândut. Am bani. Oricum, piața-i varză, n-are rost să-mi iau ceva acum. Stau nițel pe aici, mai strâng ceva, apoi văd eu.

Nițel adică cât? întreabă Oana.

Păi măcar un an, sau doi vedem.

Lenuța s-a întors de la geam.

Nico, tu ai vândut apartamentul și ai venit la mine să nu cheltui banii, nu?

Lenuțo, dar ce vorbe sunt astea.

Deci am dreptate?

Suntem surori, a spus Nicoleta. Ultima cheia universală.

Numai că, de data asta, la Lenuța nu a mai ținut.

Oana și familia ei se mută în camera asta. I-am invitat. Vin sâmbăta viitoare.

Nicoleta s-a holbat la Oana. Oana sorbea ceai și se uita în ceașcă, ca omul care știe ce urmează.

Când ai decis asta, începu Nicoleta.

Am decis, zise Lenuța.

Nu era adevărat. Oana stătea bine-mersi la ea acasă, clar n-avea planuri de mutare. Dar Lenuța o privea pe sora ei cu un calm pe care nici Nicoleta nu și-l imaginase.

Nicoleta a tăcut. Pe urmă s-a ridicat. Și-a potrivit halatul.

S-a înțeles, a zis sec.

Și s-a dus la ea.

S-a împachetat două zile.

Liniștit. Cu același spirit organizat de mutări succesive. Mai întâi șușoteau pungile, apoi zdrăngăneau umerașii în dulap, apoi muta la loc mobila probabil patul. Nici Lenuța, nici Iulian nu s-au deranjat.

În dimineața de miercuri, Nicoleta a ieșit pe hol cu ambele trolere.

Mă mut la Tamara, a zis ea. Demult mă tot invită.

Bine, a replicat Lenuța.

Să mai suni și tu.

O să sun.

La ușă, cu mâna pe valiză și fără să se întoarcă, zise:

Lenuțo te-ai schimbat.

Lenuța s-a gândit o secundă.

Da, a răspuns. Cred că da.

Ușa s-a închis.

Lenuța a rămas un pic în hol. A văzut cuiul de pe care lipseau geaca Nicoletei. Podeaua fără papuci cu ciucuri. Parcă s-a făcut mai loc în coridor.

A intrat în camera de oaspeți. A deschis geamul.

Mașina de cusut s-a întors la locul sub fereastră.

Seara a sunat Oana:

Ei, a plecat?

A plecat.

Și tu cum ești?

Lenuța s-a gândit.

Bine, a zis. Foarte bine.

Afara înserase, iar din bucătărie Iulian clănțănea cu veselie câteva vase. Și ăsta era un sunet bun, tare obișnuit.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

four × 4 =

– Ludmila, bună! Pregătește-te de oaspeți, – a zis sora și a împins valiza în hol cu piciorul
NU SCHIMBA…