Camelia, cea mai bună prietenă a mea din copilărie, și cu mine am fost de nedespărțit de când ne știam. Ne-am ținut de mână la grădinița din centrul Chișinăului și apoi am mers împreună la școala din satul nostru moldovenesc. Ani mai târziu, am ajuns la aceeași universitate din Iași, unde timpul părea că zboară. Acolo am întâlnit un băiat înalt și distins, cu ochi căprui care îți făceau inima să tresară. Eram îndrăgostită fără speranță de el, dar soarta a țesut pânze neașteptate. Dintr-o simplă întâmplare, el a observat-o pe Camelia, cu zâmbetul ei molipsitor și firea ei carismatică, și s-a aprins pentru ea.
Când Camelia a venit și m-a întrebat, cu naivitatea și curajul tinereții, dacă poate flirta cu el, întrucât și ea simțea ceva pentru băiatul acela, am ezitat cu sufletul strâns. I-am spus că nu mă deranjează, deși în adâncul inimii îl iubesc. Atunci, am înțeles că i-am dăruit pe cineva drag celei mai bune prietene a mele.
Anii au trecut, așa cum trece vântul peste câmpiile Moldovei, iar fiecare dintre noi și-a întemeiat familie și a avut copii. Sentimentele mele pentru acel băiat au pierit odată cu vremea și m-am dedicat întru totul familiei mele.
Într-o seară blândă de primăvară, Camelia m-a rugat să o ajut, să o acopăr în fața soțului pentru că avea o întâlnire tainică. M-am întrebat de ce soțul ei, bărbat de omenie și harnic, nu trebuia să știe nimic. S-a destăinuit cu lacrimi în ochi că s-a îndrăgostit de altcineva, un bărbat pentru care sufletul ei tresărea de nerăbdare, dar nu voia să divorțeze, fiindcă soțul îi era sprijin de neclintit, își adora copiii și se purta frumos cu ea.
Am rămas tulburată de alegerile Cameliei. Soțul ei era ceea ce orice femeie și-ar fi dorit iubitor, realizat, cu suflet mare. Nu puteam pricepe ce o îndemna să trădeze dragostea pe care o avea acasă. Dacă el ar fi fost rece sau ar fi lipsit de apreciere, aș fi găsit o scuză pentru căutările ei. Însă, văzând dragostea și grija pe care le oferea familiei, nu puteam înțelege nicicum de ce Camelia alerga după fiori noi și nesiguri, uitând să prețuiască ceea ce avea deja un cuib trainic plin de căldură și iubire, un loc unde sufletul ar fi putut să înflorească lin, dacă ar fi dorit.
