Femei din Clădirea 17

Femeile din Blocul 17
Blocul 17 de pe Strada Matei Basarab era vechi, din acelea care par să stea în picioare doar prin încăpățânare și umezeală. Pereții erau crăpați, scările scârțâiau, iar liftul nu funcționa de ani buni. Portarul, nea Gheorghe, murise demult, și nimeni nu-l înlocuise. Locatarii se descurcau singuri: fiecare mătura la etajul lui, ducea gunoiul și, din când în când, lipeau bilete la intrare să se plângă de miros, de gălăgie sau de infiltrații. Dar mai ales, se plângeau unii de alții.
La etajul trei locuia Rodica, o femeie durdulie, pe la cincizeci de ani, cu obrajii rumeni și fire tare. Era văduvă și-și câștiga traiul cusând haine pentru vecine, plus că vindea plăcinte duminicile. Rodica era cunoscută drept bârfitoare și iscoditoare, dar nimeni nu putea nega că avea inimă mare, chiar dacă o ascundea după sarcasm.
Chiar dedesubt, la etajul doi, locuia Lăcrămioara, o femeie subțire și mereu agitată, cu părul strâns într-un coc neglijent. Avea treizeci și cinci de ani, era divorțată și lucra la o farmacie. Lăcrămioara era tăcută, dar când se enerva, vocea ei ajungea în tot blocul. Trăia cu mama ei, bătrâna Maria, o femeie autoritară și cu limbă ascuțită, care o crescuse singură și nu rata nicio ocazie să-i amintească că trebuie să fie puternică în viață.
Restul apartamentelor erau ocupate de tineri familiști, pensionari singuratici, studenți și chiriași trecători. Dar certurile dintre Rodica și Lăcrămioara erau pâinea de toate zilele pentru toți.
Praful și scânteia
Într-o marți dimineața, soabă abia se ivea printre nori când Rodica hotărî să scuture covorul din sufragerie. Îl atârnă pe fereastră și începu să-l bată cu putere, ridicând un nor de praf care pluti în aer înainte de a cădea, inevitabil, pe fereastra deschisă a Lăcrămioarei.
Lăcrămioara udă planta când simți praful în păr și pe frunzele iasomiei ei. Tuși, se scutură și, privind în sus, văzu covorul Rodicii fluturând ca un steag.
Hei, durdulie, ai grijă cu covorul ăla! Îmi cade praful în păr! strigă Lăcrămioara, iritată, întinzând capul pe fereastră.
Rodica, fără să înceteze să bată covorul, răspunse sarcastic:
Păi, dragă, părul tău e deja o mizerie. Cu praf sau fără, tot aia e.
Lăcrămioara își strânse dinții și fu cât pe ce să arunce un ghiveci, dar atunci apăru mama ei, bătrâna Maria, cu mătura în mână.
Rodico! urlă ea, lovind fereastra de sus cu coada măturii. Lasă praful pe fiica mea, mamifero!
Rodica se uită în jos, cu mâinile în șolduri:
O să-mi spargi geamul, bătrâno!
Mereu cauți probleme, nu-i așa? replică bătrâna Maria. Hipopotamo!
Schimbul de insulte escaladă, iar în scurt timp strigătele umplură blocul. Vecinii închiseră ferestrele, obișnuiți cu certurile femeilor de la etajul doi și trei.
Povestiri încrucișate
Certurile dintre Rodica și Lăcrămioara nu erau ceva nou. De fapt, făceau parte din rutina blocului. Dar în spatele insul

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

2 × four =

Femei din Clădirea 17
VINO ȘI TU… Pe drumul spre mănăstire, puterile au părăsit-o pe Irina. Genunchii îi tremurau, privirea i se încețoșa. Trebuia să urce pe cărărușa îngustă de pe munte, dar nu mai avea vlagă. Irina s-a dat la o parte de pe potecă, s-a așezat obosită, apoi s-a întins pe iarbă. Prietena ei, Olia, i-a pus ghiozdanul sub cap, ca pernă. Lumea trecea pe lângă Irina, privind-o curioși cum zace, dar mergeau răbdători spre vechea mănăstire. Cineva i-a oferit o pastilă. Irina a primit-o fără să întrebe ce e, a pus-o sub limbă – nu mai conta. Parcă i s-a făcut un pic mai bine, dar de urcat nu a mai avut chef. Irina și Olia s-au retras la pârâul de munte, întorcându-se încet spre pensiunea lor. Fără să se schimbe, Irina s-a întins pe pat. O tristețe apăsătoare, greu de înțeles: „De ce, Doamne, n-ai vrut să mă lași să intru în casa Ta? Ai pus piedică pe cale. Parcă mi-ai spus: «Fă-te, Irino, mai la o parte, lasă-i pe cei fără păcat să vină la Mine. Tu, păcătoaso, stai și gândește-te la viața ta…»” – Olia a privit-o cu grijă: „Irina, bem un ceai?” „Nu, dragă, nu acum, poate mai târziu”, a oftat Irina, închizând ochii. „Uite-o pe Olia – ce viață… Bărbați mereu alții, copii n-are și nici nu regretă. Totuși vrea la mănăstire. Poate o fi de frica iadului… Fiecare vrea să prindă raiul, dar să trăiască aprins… Să ajungi la final și să ai timp să te căiești. Dar dacă nu mai apuci?… Mi-e milă de ea. E bună, sare mereu în ajutor. Nu se îmblânzește, are mândria ei, dacă ceva nu-i convine, te trimite repede… Și totuși, uneori, și perna ei e udă de lacrimi. Patruzeci și patru de ani și încă nu și-a găsit locul… Joacă pe valuri. Și tot visează LA DRAGOSTE! Adevărată, arzătoare, până la scrum. Mă tot mustră – că eu, cu un singur bărbat, doi copii, rude gălăgioase, bucătărie zi-noapte – «plictiseală mortală! Privește, Irino, câți bărbați roiesc în jur. Trăiește și tu dragostea altfel. Oricum te întorci la soțul tău, că te acceptă orice-ar fi! Gata cu mlaștina, dezlănțuie-te, nu vei regreta!» Dar nu mai vreau, sincer. Am avut și eu focul meu cu Eugen. Doi ani de nebunie. Mă şi gândeam să-l părăsesc pe Igor. M-a fermecat amantul, mă cutremura tot dorul de el… Și totuși, am putut să mă rup și m-am întors în familie. Dar de ce? Cu Eugen era atâta fericire… Pentru Igor simt doar milă. Mi-a stins iubirea cu băutura, ce să-i fac? Atunci eram confuză. Oliei nu i-am spus niciodată despre amant. Mă crede sfântă… Iar Dumnezeu nu m-a lăsat să intru în mănăstire… Își marchează păcătoșii… Greu l-am uitat pe Eugen. Ne înțelegeam din priviri… Așa pasiune nu trăiești de două ori. Aș vrea să repet? DA, aș vrea!…”, se gândea femeia de 45 de ani. „Olia, pune ceaiul!”, s-a înveselit Irina și a luat-o în brațe pe prietena ei. …Și în minte i-a răsunat limpede: „Lămurește-te cu tine, copila mea. Spală-ți sufletul. Eu te iubesc. Învață să te iubești și tu. Și… vino la Mine.”