În vara aceasta, sora cea mică a soției mele, Ilinca, s-a trezit în pragul casei noastre. O numeam cu drag animalul de companie al familiei, fiindcă la fiecare masă, mama, tata și restul rudelor nu conteneau să vorbească numai despre ea Ilinca, elevă de top, mereu cu carnetul plin de note de zece, apoi studentă strălucită la Universitatea din Chișinău, cu un post prins imediat după licență la o instituție respectată. Era parcă fata din cărțile de povești despre care nu încetezi să te minunezi.
Pe de altă parte, eu, Ancuța, eram sora cea mare. Nu am terminat studiile. M-am măritat devreme. Dar nimănui nu i-a păsat, fiindcă soțul meu, Sergiu, avea afacerea lui: firmă de construcții în Chișinău, apartament frumos pe strada București, Renault Megane alb prin fața blocului și venit stabil în lei moldovenești. Chiar și așa, pentru toți, Ilinca rămânea steaua casei, micuța perfectă.
Și vara asta, ca într-un vis ciudat cu miros de busuioc și vară umedă, Ilinca ne calcă pragul și, printre ceaiuri cu mentă, mă roagă cu glas sfios să-i împrumut niște bani vrea să adune avansul pentru un apartament, să depună la bancă pentru credit și nu are suma întreagă. Pentru mine, câteva zeci de mii de lei moldovenești nu erau o povară, așa că i-am dat fără ezitare. Mi-a promis cu ochii mari, ca după copilărie, că va returna suma lunar, cu fiecare salariu de la stat.
După nici o săptămână, văd pe Instagram poze cu ea la Constanța, dansând printre valuri. Totul se amesteca în visul meu: sarea mării, banii mei și zâmbetul ei. Eram nedumerită. Cum să strângi bani un an pentru o vacanță, dar să nu ai de credit? Ilinca își justifică bagajul de întrebări spunând că s-a răzgândit și nu mai vrea apartament.
O rog, cu acea politețe obosită de rude, să returneze suma, fiindcă datoria era pentru un scop serios. Ilinca îmi zâmbește fluturând din mână: Nu am bani acum, i-am cheltuit la Constanța, dar lasă, fac eu bani mulți și îți dau când o fi. Poți să mai aștepți!
Între timp, povestea ajunge la urechile mamei soacre. În vis, totul devine brusc absurd: Ilinca se plânge că i-am cerut banii prea devreme, că noi, ca oameni cu bani, nu ne purtăm omenește cu îngerașul familiei. Și uite așa, în dansul ăsta oniric, Ilinca redevine fiica perfectă, iar noi, Sergiu și cu mine, două dihănii, avari și fără suflet, sub zidurile vechiului Chișinău luminat de felinare tremurânde.
