M-am amorezat de Viorica din prima clipă când mi-au căzut ochii pe ea. Sincer să fiu, nici nu prea am avut de ales cu o frumusețe ca a ei și un zâmbet de-ai fi jurat că e furat din reclame cu ciocolată, cum să reziști? Mi se părea că am dat lovitura, că am prins peștișorul de aur: fată isteață, chip frumos și suflet ca un pahar cu apă limpede. Nu am stat pe gânduri și am cerut-o de nevastă umplându-mă de curaj ca la sesiune, fără să-mi tremure glasul.
Ne-am pus pe făcut planuri mari și, ca orice tineri cu vise din Chișinău, ne-am mutat într-un apartament cochet de două camere, cu vedere la parcul Valea Morilor. Viorica a fost clară din start, că treburile casei nu-s pasiunea ei. Preferă să-și urmeze cariera și să-mpartă totul cinstit, ca la loto. Mie mi s-a părut corect de ce nu? În gând îmi ziceam că suntem moderni, occidentali, nu o să stăm ca părinții noștri cu farfuria în poală.
Așa că am împărțit și noi, matematic, listele cu treburi: ea spală vasele, eu duc gunoiul, ea face supa, eu calc cămășile. La început, se ținea de toate ceas! Credeam că merit o diplomă. Dar, cum știm cu toții, entuziasmul tineresc ține cât ține, și de la o vreme am început să găsesc cămăși necălcate și farfurii în chiuvetă, de ziceai că se pregătește expoziție de ceramică populară.
Între timp, cariera Vioricăi mergea pe avarii mai ceva ca tramvaiul din oraș când ninge: lucra cu jumătate de normă la o firmă de care n-a auzit nici Google, încasând un salariu care venea odată cu trenul de Bălți. Ba mai mult, tot gologanii strânși se evaporau pe lauri de păr și bilete la concertul Carla’s Dreams. Și uite-așa, când își amintea că trebuie să gătească sau să spele, îi dispărea cheful brusc, ca dulceața din borcan.
Sincer, la început mi-am zis că lasă, trece, dar casa s-a cam transformat într-o Muzeu de haine aruncate pe scaun, și la fiecare certă, vina era tot pe capul meu cică n-o ajut destul! Eram rupt între serviciu și cămăși, și tot eu mă simțeam cu musca pe căciulă, de parcă aș fi uitat să aduc sarea la masă.
Am sperat că odată cu venirea fetiței noastre, poate găsim un ritm. Dar ce să vezi? Situația a devenit și mai ca la balamuc: Viorica acasă, eu la birou și pe baricade la duty-ul de tată, iar bebelușul, mic și doarme toată ziulica, mami tot nu reușește să facă nici mămăliga și nici ordine. Eu încep să cred c-am înțeles greșit conceptul de concediu de maternitate nu știam că e mai obositor ca serviciul!
Acum, uneori mă trezesc gândindu-mă că, dacă mai vine un copil, ne transformăm amândoi în delegați permanenți la ONU, la câte negocieri facem pe teme de curățenie. Eu sunt un adept al egalității, să fie dreptate ca la notar: cine spală azi, spală și mâine. Dar, de la vorbe și până la practică, e drum lung, mai lung decât șoseaua spre Orhei.
Nu vreau să stric casa și să supăr copila, dar nici nu știu cât mai pot ține steagul sus de unul singur. Eu de partea cui să fiu? A voastră, a părinților epuizați? Sau a Vioricăi, care visează la carieră, dar scapă printre degete oalele? Poate găsim la mijloc, ca să ne mai și odihnim, că viața nu e doar despre cine a spălat azi tigaia!
