Un dulap vraiște, teancuri de haine necalcate, ciorbă acrită uitată în frigider – toate fac parte din casa noastră. M-am hotărât să-i vorbesc cu blândețe soției despre toate acestea, însă răspunsul ei au fost și niște reproșuri neașteptate.

M-am amorezat de Viorica din prima clipă când mi-au căzut ochii pe ea. Sincer să fiu, nici nu prea am avut de ales cu o frumusețe ca a ei și un zâmbet de-ai fi jurat că e furat din reclame cu ciocolată, cum să reziști? Mi se părea că am dat lovitura, că am prins peștișorul de aur: fată isteață, chip frumos și suflet ca un pahar cu apă limpede. Nu am stat pe gânduri și am cerut-o de nevastă umplându-mă de curaj ca la sesiune, fără să-mi tremure glasul.

Ne-am pus pe făcut planuri mari și, ca orice tineri cu vise din Chișinău, ne-am mutat într-un apartament cochet de două camere, cu vedere la parcul Valea Morilor. Viorica a fost clară din start, că treburile casei nu-s pasiunea ei. Preferă să-și urmeze cariera și să-mpartă totul cinstit, ca la loto. Mie mi s-a părut corect de ce nu? În gând îmi ziceam că suntem moderni, occidentali, nu o să stăm ca părinții noștri cu farfuria în poală.

Așa că am împărțit și noi, matematic, listele cu treburi: ea spală vasele, eu duc gunoiul, ea face supa, eu calc cămășile. La început, se ținea de toate ceas! Credeam că merit o diplomă. Dar, cum știm cu toții, entuziasmul tineresc ține cât ține, și de la o vreme am început să găsesc cămăși necălcate și farfurii în chiuvetă, de ziceai că se pregătește expoziție de ceramică populară.

Între timp, cariera Vioricăi mergea pe avarii mai ceva ca tramvaiul din oraș când ninge: lucra cu jumătate de normă la o firmă de care n-a auzit nici Google, încasând un salariu care venea odată cu trenul de Bălți. Ba mai mult, tot gologanii strânși se evaporau pe lauri de păr și bilete la concertul Carla’s Dreams. Și uite-așa, când își amintea că trebuie să gătească sau să spele, îi dispărea cheful brusc, ca dulceața din borcan.

Sincer, la început mi-am zis că lasă, trece, dar casa s-a cam transformat într-o Muzeu de haine aruncate pe scaun, și la fiecare certă, vina era tot pe capul meu cică n-o ajut destul! Eram rupt între serviciu și cămăși, și tot eu mă simțeam cu musca pe căciulă, de parcă aș fi uitat să aduc sarea la masă.

Am sperat că odată cu venirea fetiței noastre, poate găsim un ritm. Dar ce să vezi? Situația a devenit și mai ca la balamuc: Viorica acasă, eu la birou și pe baricade la duty-ul de tată, iar bebelușul, mic și doarme toată ziulica, mami tot nu reușește să facă nici mămăliga și nici ordine. Eu încep să cred c-am înțeles greșit conceptul de concediu de maternitate nu știam că e mai obositor ca serviciul!

Acum, uneori mă trezesc gândindu-mă că, dacă mai vine un copil, ne transformăm amândoi în delegați permanenți la ONU, la câte negocieri facem pe teme de curățenie. Eu sunt un adept al egalității, să fie dreptate ca la notar: cine spală azi, spală și mâine. Dar, de la vorbe și până la practică, e drum lung, mai lung decât șoseaua spre Orhei.

Nu vreau să stric casa și să supăr copila, dar nici nu știu cât mai pot ține steagul sus de unul singur. Eu de partea cui să fiu? A voastră, a părinților epuizați? Sau a Vioricăi, care visează la carieră, dar scapă printre degete oalele? Poate găsim la mijloc, ca să ne mai și odihnim, că viața nu e doar despre cine a spălat azi tigaia!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

5 × one =

Un dulap vraiște, teancuri de haine necalcate, ciorbă acrită uitată în frigider – toate fac parte din casa noastră. M-am hotărât să-i vorbesc cu blândețe soției despre toate acestea, însă răspunsul ei au fost și niște reproșuri neașteptate.
Viața în comun nu înseamnă doar să împarți o bucătărie și o baie, ci să respecți și să înțelegi că și un om în vârstă are nevoi, obiceiuri și, Doamne iartă-mă, dreptul la o tartă. O ceartă din cauza a două ouă — nu e prima oară: o tigaie pusă aiurea, o cratiță împrumutată, ingrediente dispărute din ce plănuiam să gătesc. Trec peste, suport, dar de data asta n-am mai putut. Nu e vorba de ouă, de frigider sau chiar de tartă, ci de respect. Doare să fii numit „zgârcit” după o viață dedicată celorlalți, să fii cel care a primit pe toată lumea în casă, a împărțit tot și acum să ți se sugereze să mănânci separat, să trăiești separat, să stai deoparte. Știu, suntem din generații diferite, cu idei diferite, dar familia nu se măsoară în frigidere sau în cine a mâncat ce. E vorba de respect, atenție și recunoștință. Nu cer să mi se pupe mâna, dar când mi se spune „ești zgârcită”, doare. Acum mi-am zis: nu mă mai amestec. Dacă mănâncă tot, asta e, rămân cu pastele. Să mănânce singuri dacă așa vor, dar să știe: nu pentru că sunt supărată sau avară, ci pentru că așa au ales ei. Și eu… n-am să uit asta. Am să țin minte și am să trag concluziile mele. Viața ne învață că respectul se pierde mai repede decât se câștigă, dar o familie nu se ceartă nici pentru ouă, nici pentru altceva.