Era pe la ceasurile opt ale dimineții când întreaga familie a lui Ilie s-a adunat, cu sufletele pline de nădejde, la biroul notarial din centrul Chișinăului. O veste răspândită printre rude spunea că unchiul lor, vestit pentru traiul său chibzuit și averea strânsă de-a lungul vieții, le-a lăsat moștenire o sumă deloc de neglijat. Cum notarul întârzia, o neliniște nerostită plutea în aer. Maria, fata cea mare a lui Ilie, nu-și mai găsea locul de emoție, întrebându-se în sine dacă numele ei figurează printre moștenitori.
Haide, mătușă Smaranda, arată puțină cuviință! Ar trebui să fim în doliu, la urma urmei, tata nu mai e printre noi îi spuse Mariei fratele ei, Mihail.
Nu-mi zice mătușă, încă nu-s așa bătrână. Spune-mi Smaranda, rosti cu o urmă de supărare femeia.
E hazliu cum crezi că toate fardurile și vizitele la cosmetică te țin tânără, bombăni Mihail, simțind că tensiunea crește și între ei.
Într-un târziu, notarul, domnul Grigore, își făcu apariția. După ce salută scurt, luă un dosar prăfuit de pe birou și privi adunarea cu o sclipire jucăușă în ochi.
Sunteți gata să audă testamentul lui Ilie? întrebă el pe toți, iar aceștia încuviințară din cap.
Cu o voce măsurată, rosti începând cu o introducere plină de tâlc:
Vouă vă las ce-am adunat, însă nu toți veți apuca comoara. Asemenea cum mama mea făcea pentru mine și frații mei pe vremuri, veți porni într-o vânătoare de comori. Călătoria începe de la casa părintească din satul nostru, Văleni. Familia noastră n-a avut niciodată mulți lei, dar bucuria era la loc de cinste. Eu, ca fiu mai mare, am moștenit de la mama un cufăr, iar în el veți găsi comorile voastre. Dar cheia este bine ascunsă prin casă. Avem parte de un joc, dragii mei. Mult noroc vă doresc!
Pentru o vreme, tăcerea s-a așternut peste încăpere, fiecare încercând să înțeleagă gluma bătrânului ce părea să nu-și fi pierdut simțul umorului nici dincolo de lume.
A rupt liniștea Smaranda, fata cea mare, cu hotărâre în glas:
Eu, Gheorghe și copiii noștri plecăm chiar acum la Văleni, să găsim cheița! Vrea cineva să vină?
Eu și Mihail nu ne vom căzni să căutăm nici un cufăr. Tata n-ar fi lăsat lucrurile atât de simple. Sunt sigură c-a ascuns un alt adevăr în toată povestea asta. Nu vrem banii, spuse cu obidă sora mai mică, Ancuța.
Așa se făcu că Smaranda, soțul și rudele apropiate au pornit la drum spre sat. Au scotocit locul: s-au urcat în pod să caute printre sacii cu porumb, s-au uitat prin șură, au răscolit fânul și s-au strecurat pe sub gardurile strâmbe, sub privirile iscoditoare ale vecinilor. Rochia sofisticată a Smarandei s-a făcut de râs în bătătură, ajungând o cârpă de nefolosit. După multă trudă, au găsit cheia ascunsă sub podeaua vechii case.
Deschizând cufărul, familia s-a minunat: înăuntru se afla un bilet și o grămadă de bomboane de casă, ca pe vremuri.
Toți banii mei au fost dăruiți sătenilor nevoiași. Voi ați primit ceea ce ați meritat. Vă mulțumesc că ați adus zâmbete acasă în satul nostru, Văleni, scria cu litere clare pe bilet, sub semnătura bătrânului Ilie, răposat cu demnitate.
Așa s-a încheiat povestea cu moștenirea și vânătoarea ei, lăsând în urmă amintiri dulci-amarui, stinse sub salcâmii bătrâni ai satului.
