Roditelji mog supruga su imućni ljudi s dva slobodna stana. Suptilno sam im dala do znanja da bi nam financijska pomoć dobro došla kako bismo kupili vlastiti stan, a njihov odgovor me potpuno iznenadio.

E, znaš, obitelj mog dragog je stvarno posebna sorta. Mogu se pohvaliti pred svima kako se nikad nisu petljali u naše obiteljske stvari i da su me prihvatili kao svoju, i to mi stvarno puno znači. Ali, naravno, nije sve savršeno ima i stvari koje me muče. Oni su sigurno uvjereni da čovjek sve u životu mora postići sam, iako su prilično dobrostojeći i naslijedili su popriličan iznos od svojih rođaka. Razumijem ja važnost samostalnosti, ali nekad mi dođe da pomislim kako bi mogli pružiti barem malo ruke, sad kad smo svi zajedno kao obitelj.

Imaju dva stana u Zagrebu koji stoje prazni, ni ne koriste ih jer su nedavno renovirani. Kada smo kroz razgovor dali naslutiti da bi nam bilo lakše živjeti tamo, samo su se pravili da ne čuju. Zato smo mi stalno prisiljeni seliti iz jednog iznajmljenog stana u drugi. Moji roditelji žive daleko, u malom selu kraj Slavonskog Broda, i nemaju mogućnosti da nas financijski podrže. Realno, s našim prihodima jedva pokrivamo stanarinu i osnovne stvari euro, dva ostane, ali za štednju ili uživanje skoro pa ništa.

Pokušala sam, onako iz očaja, pričati svekrvi o toj nestabilnosti koju doživljavaju naša djeca zbog stalnih selidbi i novčanih briga, ali njezin odgovor je baš bio hladan. Doslovno je optužila da su nam djeca premala i dodala kako odgovorni ljudi prvo brinu o stanu, pa tek onda o djeci. Bilo mi je teško slušati to, pogotovo kad odbija razumjeti naše brige i stalno nas krivi za našu situaciju.

Sad stojim između toga da ne želim pokvariti odnose i osjećaja da su im nekretnine i komfor draži od sreće svojih unuka. Pomognu oni tu i tamo, paze djecu kad treba, ali ne znam kako da održim zdrav odnos u budućnosti kad mi djeluje da im više znači njihova sigurnost nego dobrobit sina i familije.

S druge strane, svjesna sam da su već u godinama i da će jednog dana trebati našu pomoć. Možda će tada shvatiti kroz što prolazimo i potražiti našu podršku. Dotad, stvarno ne znam kako do kraja postupiti, jer me boli njihova ravnodušnost prema našoj djeci, a opet želim barem korektan odnos. Ovo je ta naša hrvatska realnost obitelj, nekretnine i briga tko je kriv.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eighteen − three =

Roditelji mog supruga su imućni ljudi s dva slobodna stana. Suptilno sam im dala do znanja da bi nam financijska pomoć dobro došla kako bismo kupili vlastiti stan, a njihov odgovor me potpuno iznenadio.
Am avut grijă de nepoții mei fără să primesc niciun ban timp de 8 ani… iar ieri mi-au spus că preferă „cealaltă bunică”, cea care nu le face morală și le cumpără iPad-uri. Eu sunt bunica cu supa caldă, bunica care îi ia de la școală, le șterge nasurile și îi învelește seara. Cealaltă bunică e „doamna elegantă”, care vine de două ori pe an cu cadouri strălucitoare. Ieri nepoții mei mi-au frânt inima când mi-au spus că vor să fiu ca ea. Ce faci atunci când jertfa ta zilnică devine invizibilă în fața unei card de credit? Spatele mă doare. Nu pentru că sunt bătrână — am doar 62 de ani. Mă doare de la rucsacii care nu sunt ai mei, de la jucării pe care nu le-am aruncat, de la copii pe care îi port în brațe, chiar dacă acum sunt prea grei. Eu sunt ceea ce se numește „bunica de serviciu”. Viața mea gravitează în jurul vieții fiicei mele și a celor doi copii ai ei — de 8 și 6 ani. Fiica mea muncește. Ginerele la fel. Pentru că „nu au bani” de bonă și nu au încredere în grădinițe, au luat de bun că voi petrece pensia mea având grijă de a doua generație. Și am făcut-o. Cu dragoste. Mă trezesc la 6:30 dimineața. Pregătesc micul dejun. Îi îmbrac pe copii. Îi duc la școală. Fac curat — „doar ești aici, mamă, ajută puțin”. Gătesc. Ajut cu temele. Eu sunt cea care spune: „Nu mânca dulciuri înainte de cină.” „Spală-te pe dinți.” „Stai la lecții.” Eu sunt bunica ordinii și grijii. „Bunica plictisitoare.” De partea cealaltă e mama ginerelui meu. Ea locuiește în alt oraș. Are bani. Mulți. Vizite săptămânale la coafor, manichiură impecabilă. Niciodată nu a schimbat un pampers. Niciodată nu a curățat vomă de pe covor. Ea este bunica apariției spectaculoase. Vine de Crăciun și la zilele de naștere. Apare ca Moș Crăciun — cu pungi de firmă, dulciuri interzise și gadgeturi. Ieri a fost ziua de naștere a nepotului meu. M-am trezit la 5 dimineața ca să-i fac tortul preferat. De casă. Nu din magazin. Am bătut crema până m-a durut mâna. Cadoul meu — o carte de aventură și un pulover tricotat. Atât îmi permite pensia. La ora 16 ea a intrat. Cu parfum scump. „Dragilor!” — a strigat. Copiii au tăcut, fără să mă privească. „Bunica!” — au chiuit. Ea a scos două cutii albe, lucioase. Tablete ultimul model. „Să nu vă plictisiți”, a spus. „Astăzi nu sunt reguli.” Copiii au amuțit. S-au lipit de ecrane. Fiica mea și ginerele se uitau… nu la mine. Se uitau la ea. „Ce generoasă ești! Ești cea mai bună bunică!” Eu tăiam tortul în bucătărie. Nimeni nu se uita. M-am apropiat de nepotul meu. „Puiule, vezi… cadoul și tortul…” „Nu acum, bunico,” a zis fără să ridice ochii. „Îmi configurez personajul.” „Dar am făcut-o special pentru tine…” „E doar un tort, bunico. Ea a adus tabletă. Acela e cadou adevărat. Tu ne aduci haine și cărți plictisitoare.” Am privit spre fiica mea. Am așteptat să spună ceva. Să repare. Să spună: „Respectă-ți bunica.” Ea a râs. „Of, mamă, nu o lua personal. Sunt copii. Tehnologia câștigă. Și… tu ești bunica cu rutina. Ea e cea distractivă.” Rutina. Mâncarea. Siguranța. Grija. Cea mică a încheiat: „Vreau ca cealaltă bunică să trăiască aici. Ea nu ne ceartă și nu stă mereu obosită. Tu ești tot timpul obosită.” Am lăsat jos cuțitul de tort. Mâinile îmi tremurau. Mâini roase de clor și săpun. Mi-am dat jos șorțul. L-am împăturit cu grijă. „Eu plec”, am spus calm. „Cum adică pleci? Tortul nu e tăiat. Și trebuie să facem curat.” „Ei, doar bunica distractivă e aici.” „Mamă, mâine lucrez! Cine îi ia de la școală?” „Nu știu. Poate ea. Sau vindeți o tabletă și luați bonă.” „Avem nevoie de tine!” „Aveți nevoie de mine, dar nu mă apreciați.” Am ieșit. Astăzi telefonul nu încetează să sune. Plâng. Spun că exagerez. Dar eu nu mă întorc. Mâine mă voi trezi la 9. Îmi fac cafeaua. Mănânc din tortul rămas. Pentru prima dată — fără vină. Am înțeles ceva târziu, dar la timp: Dacă ai grijă de nepoți, iar părinții primesc liniștea și cealaltă bunică aplauzele… nu ești bunică. Ești muncă gratis. Și tocmai mi-am dat demisia. Întrebare pentru voi: Sunt bunicii și bunicile obligați să crească nepoții — sau părinții doar economisesc bani de bonă, pe spatele lor?