M-am căsătorit foarte tânăr, dintr-o dragoste adevărată. Am fost împreună patru ani înainte să devenim soț și soție. Am trecut prin multe împreună, ne-am susținut unul pe altul în cele mai grele momente.
Acum locuim împreună de peste șase ani. Am încredere deplină în soția mea, și în mine însumi. Soția mea, Florica, este o femeie blândă, grijulie și atentă. Mă ajută mereu cu treburile prin casă. Să fiu drept, nu pot spune că este cea mai curajoasă sau cea mai puternică din lume. Nici nu e vreo frumusețe din reviste, însă are un suflet cum rar întâlnești atât de cald și deschis, încât optimismul și credința ei în bine îmi dau mereu puteri să trec peste orice încercare.
Totuși, îi este greu să ia decizii importante. Nu îi place să iasă din zona de confort și nu caută să evolueze prea mult. Este și foarte timidă, cu un bun-simț rar. În șase ani nu s-a schimbat deloc.
Nu prea are grijă de sănătate și tot fuge de orice schimbare. Soția mea are aproape zece ani mai mult decât mine. La cei douăzeci și șase de ani ai mei, iubesc viața asta. Am un serviciu bun, mi-am cumpărat o Dacia nouă, plătesc ratele la casă pe banii mei. De curând, un prieten m-a întrebat direct: De ce mai ești tu cu ea?
De atunci, parcă s-a rupt ceva înăuntrul meu. Stau acum la masa din bucătărie, la lumina slabă, și mă tot întreb: Chiar, de ce mai am nevoie de ea?
Și-am înțeles astăzi că oamenii din jur pot să semene îndoiala acolo unde era liniște. Oricât de simplu sau imperfect ar părea omul de lângă mine, liniștea sufletului și bunătatea nu se cumpără cu nici un leu moldovenesc. Iar dragostea nu trebuie să fie mereu furtunoasă uneori e doar un izvor tăcut, dar neîncetat.
