„Radiš u trgovini za kućne ljubimce, pa nam donesi hrane za mačke”: rečenica koju sam čuo od roditelja svoje supruge

Pa da vam iskreno kažem, nedavno sam se zaposlio u jednoj popularnoj trgovini za kućne ljubimce u Zagrebu. Probni rok završio mi je taman u lipnju, i onda su me fino prebacili među stalno zaposlene. Sad, da objasnim što to točno znači.

Kod nas u toj trgovini stalni zaposlenici na kraju svakog mjeseca mogu uzeti robu koja više nije za prodaju recimo, hrana kojoj je ambalaža malo zgužvana, zadnji dani roka, poneki ogrebeni povodac ili izgreban krevetić za psa.

Dogovorimo se međusobno tko šta uzima, nema tu mudrosti. Ja, naravno, nemam životinju doma, ali uvijek se nešto nađe što mogu odnijeti k sebi ili još bolje, kod žene doma.

Tako sam prvi put donio veliku vreću hrane za mačke. Pa, ženini roditelji imaju mačku u Rijeci, pa sam im lijepo odnio da ne moraju kupovati sami.

U tom trenutku shvatio sam da ću od sada pokušavati zavlačiti ruke u te otpise i svaki put uloviti nešto za mačke.

Drugi put sam uzeo grebalicu. Malo je bila potrgana, ali punica ju je sredila u treptaju oka. Svejedno, kad sam im to donio, nisu bili osobito oduševljeni. Zapravo, ostali su bez hrane, a mene dočekalo:

– A što nisi ti donio hranu, zar misliš da će sama doći uz grebalicu?

Nisam baš bio oduševljen, jer prošli put sam objašnjavao kako dolazim do tih proizvoda. I ovaj put sam ponovio, oni klimaju glavama, kao sve im jasno.

Dok smo se kasnije vraćali kući, kažem ja ženi da ću svaki mjesec kupiti dobru hranu za mačku njenim roditeljima, kad bude besplatno. Kad nije, onda ću ljubazno preskočiti stajanje u redu. Tako je i dogovoreno.

Jedino što mi je bilo čudno nakon mjesec dana: nestalo im 10 kila hrane! Pitam punicu što je bilo, a ona mi prizna da je već obećala hranu svojoj susjedi jer zna da ću opet nešto donijeti. Pa dala i svom susjedu iz stana do, kad su već pitali.

A mi joj kupili onu super skupu hranu, što košta sto eura po vreći, ruka boli kad vadiš kune. Objasnim joj, ma za njenu mačku donosim, ne za cijelu ulicu.

Kao odgovor tipično hrvatski eto indignantnog komentara:

– Pa ti radiš u trgovini za životinje!

I dalje su oni uvjereni da ja namjerno sabotiram nabavu mačje hrane.

Tad sam shvatio da je vrijeme da prekinem tu šaradu. Kažem iskreno punici i puncu: od sada više ništa ne donosim iz trgovine, principijelno. Bila je to katastrofalna ideja. Prava drama. Ali, barem sad više nitko ne čeka da iz moje torbe ispadne besplatna hrana.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

three + four =

„Radiš u trgovini za kućne ljubimce, pa nam donesi hrane za mačke”: rečenica koju sam čuo od roditelja svoje supruge
Destine de Femei. Povestea Mariei A murit bătrâna Nastea, iar Mariei i-a devenit și mai amar sufletul. Noră neprimitoare pentru soacră, după părerea dânsei: prea slabă, harnică nu prea, și cine știe dacă o să-i dea copii unui fecior așa de voinic. Maria toate le răbda – dar când îi era dor și greu la inimă, fugea la bătrânica ei dragă. Bunica Nastea era, pentru Maria, cel mai iubit om – și pentru tatăl dispărut, și pentru mama decedată de boală după zece ani. Când Dan, flăcăul cel frumos și gospodar, a privit orfana nimănui, doar Dumnezeu a știut ce a fost în inima lui. Avea gospodărie aleasă, dar s-a îndrăgostit de o fată săracă. Asta numai cumătra Avdotia, soacra, pe la spate așa o numea pe noră. Maria, biata, încerca să-i facă pe plac soacrei: harnică, supusă, orice făcea în casă. Dar niciodată de ajuns! În prezența lui Dan, lucrurile mai mergeau, dar, de cum bărbatul pleca în satul vecin, viața devenea o povară. – Rabdă, Mărioară, avea s-o îmbărbăteze bunica, – va trece. Dar și bunica s-a stins, anii au trecut, iar Avdotia a început s-o urască tot mai mult pe noră. Nu ieșise cum voia ea: fiu-său adusese o sărmană acasă, nu nora bogată pe care o avea ea în plan. Și-așa s-a pus inima soacrei împotrivă cât de tare a putut. Dan era bărbat cu capul pe umeri: după moartea tatălui, gospodăria o ridicase și mai mult, dar știa să pună piciorul în prag cu mama lui. Iar Maria o iubea nebun, iar ea îl iubea tot pe el, din tot sufletul. Știa deja de caracterul scorțos al soacrei, dar avea credință în hotărârea lui Dan și a acceptat să se mărite. S-a mutat la casa bărbatului, și a răbdat răutățile soacrei. Când lacrimile o copleșeau, fugea la mormântul bunicii, să-și aline inima. Se așeza la marginea crucii și plângea, iar parcă mâinile blânde o alinau. Doar așa, pentru câteva clipe, durerea se domolea. Însă a rămas singură. Timpul trecea, iar soacra tot mai rău și mai rău cu ea: trăiește ca o parazită, anul treilea deja, nici copii nu aduce. Pentru Maria, vorbele astea erau mai rele ca iadul. Știa că soacra tot bocește-n urechea lui Dan că fata-i „stricată“, că n-o să-i dea copii. Chiar dacă soțul nu dădea atenție bârfelor, lumea vorbea: cum că neamul lui Dan o să se sfârșească cu el. De fiecare dată când Dan își vedea soția, toate grijile ii treceau, dar Maria simțea că numai rugăciunea sau vreun miracol îi va da bucuria copilului. Și minunea s-a întâmplat: a rămas însărcinată. Atunci, Avdotia s-a înrăit și mai tare, ținând-o pe noră la muncă și în frig, cu vorbe mușcătoare. A născut Maria băiețel, dar copilul era plăpând, abia respira, des se făcea vânăt la față. Soacra o ataca cu vorbe grele, iar Maria, plângând, încerca să-și apere pruncul firav. Au venit vremuri grele, soțul plecat cu treabă, iar Avdotia și mai crudă: nicio clipă de liniște nu avea fata, între muncă și nopțile nedormite, vegheând la copil. Tot mai rău îi era și Mariei și bebelușului. Într-o seară, după ce soacra i-a spus răspicat că ar fi mai bine să-l lase în urmă pe Dan, că să răzbedească unul cu „sânge sănătos”, șocată și răvășită, Maria a luat copilul în brațe și a plecat, noaptea, din casa soacrei. A rătăcit pe la marginea pădurii până ce mila unei femei din alt sat, Aculina, a salvat-o. A fost ajutată și călăuzită către bătrâna Aglaia din codru, cea socotită vrăjitoare, dar care făcea minuni cu copiii bolnavi. Acolo, Maria a aflat pricina bolii copilului: necazurile și vizitele dese la cimitir în timpul sarcinii. În grija bătrânei, micuțul s-a lecuit, iar lui Maria i s-a luminat sufletul. Dar în satul de baștină Dan, întors de la drum, a găsit casa pustie și soacra plângând pierderea. Anii au trecut; pe Dan îl bântuia dorul de soție și de copil. În final, răpus de dor și remușcări, după moartea soacrei, a vrut să-și pună capăt zilelor, dar Maria l-a găsit la timp în mijlocul pădurii, salvându-l de la pieire. Cu inima renăscută, Dan și Maria s-au mutat împreună într-un sat nou, lângă Aculina, crescându-și băiatul și găsindu-și liniștea departe de umbrele trecutului. Prin bălării a crescut iarba pe mormântul soacrei, uitată de toți, ea care a răsturnat cu mâna ei fericirea și destinul ginerei… ©