Acum un an și jumătate, eu și soțul meu am devenit părinți pentru prima dată. Am adus pe lume o fetiță tare frumoasă și de atunci viața ni s-a schimbat complet. Anul acesta, chiar dacă micuța noastră era încă prichindelă, eu și soțul meu ne-am tot gândit că ar fi bine să ieșim și noi undeva, să ne mai rupem puțin de rutină. Așa că am pus la cale să mergeam într-o scurtă vacanță. Când a venit mama la noi, i-am povestit ce avem de gând.
Mama, cum o știi, imediat a comentat:
Da cum credeți voi că o să vă odihniți cu o copilă mică după voi? De unde vacanță normală? Uite, vecina mea s-a întors ieri din concediu, și copiii tot așa au luat-o cu ei să aibă grijă de nepoți. Aș veni și eu, dar n-am nici măcar un leu deoparte, că pensia mea abia-mi ajunge…
Am înțeles repede ce vrea să spună, dar atunci nu am zis nimic pe față. Am vorbit apoi cu soțul și ne-am gândit mai bine la situație. Oricum, a doua zi m-am dus la mama și i-am zis că ne-am hotărât să o luăm și pe ea cu noi. Dar i-am spus verde-n față:
Uite, mamă, soțul meu plătește tot: transportul, camera, biletul de autocar, tot ce trebuie. Îți dăm și niște bani de buzunar, să ai și tu acolo pentru vreo prăjitură, o cafea, să nu duci lipsă de nimic. Dar, sincer, te vrem cu noi ca să ne mai ajuți cu fetița. Pentru ajutorul tău îți dau și ceva bani pe lângă, numai să nu afle nimic soțul meu de aranjamentul ăsta!
Mama s-a bucurat, ce să zic, era toată numai un zâmbet. Și-am plecat împreună, era prima dată când mergeam așa, cu toții, la drum. Prima zi am stat împreună, eram toți uzați de la drum și ne-am băgat devreme la culcare. A doua zi, soțul meu i-a zis mamei:
Mamă-soacră, ia-o diseară pe micuță cu tine în cameră, că vrem să ieșim și noi, ca omul, la o cină în oraș.
Mama, fără prea multe remușcări:
Mi-ar plăcea, dar sincer, nu pot azi. Ieri mi-am cumpărat două excursii. Plec dimineață cu grupul, așa că nu pot să stau cu ea.
Mamă, stai! Cum adică? Păi, tu trebuia să ne ajuți cu copilul! Așa am căzut de acord! i-am zis șocată.
Stați liniștiți, am planificat doar două excursii, două zile sunt pentru odihna mea, după aia vă ajut cu tot ce aveți nevoie, vă promit! mi-a zis ea, zâmbitoare.
Ce era să facem? Am acceptat, de voie, de nevoie. După două zile, mama vine și-mi spune:
Măi, cred că m-a prins o răceală! Mai bine ai grijă tu singură de copil acum, să nu i-o dau și ei!
Mamă, dar tu nu pari răcită deloc! Nici nu-ți curge nasul, nici nu tușești! i-am spus mirată.
A trecut o săptămână cu plângeri de mă simt rău, am febră, tot tacâmul. Și într-o zi o prind pe mama la terasa hotelului, savurând o înghețată cu zâmbet până la urechi.
Mamă, ce faci? Cum rămâne cu răceala ta și cu gâtul ăla inflamat, de nu poți sta cu cea mică? Sau doar ai tot tras de timp?
Apoi, și eu am venit să mă odihnesc! Și eu am muncit toată viața, am nevoie să mă refac! Nu sunt bona voastră! răspunde ea, fără pic de jenă.
M-am înfuriat la culme:
Dar, mamă, ne-am înțeles clar că-ți plătim concediul ca să ne ajuți cu fetița, nu să stai doar de plăcere!
M-am simțit tare rănită de ea. De la faza aia n-am mai vorbit aproape deloc. Când ne-am întors acasă, nici vorbă să ne fi împăcat sau să stăm la taclale. Au trecut trei luni deja și încă n-am putut să-i iert ce a făcut…
