Primatelj je bio neugodan prema meni

Oduvijek sam bio čovjek dobre volje i nikad nisam bio pohlepan. Ako bih mogao nešto dati onima kojima je potrebno, bez oklijevanja bih to učinio nekad stvarno trebaš podijeliti s bližnjima, baš kako kaže i Biblija.

Jednog dana odlučio sam pokloniti jednu jaknu bez ikakve naknade. Možda nekome treba tople odjeće za zimu, a meni stoji beskorisno u ormaru. Nosio sam je svega par puta, bila je kupljena za sasvim pristojan iznos kuna.

Objavio sam oglas na internetu, na jednoj zagrebačkoj Facebook grupi. Nisam dugo čekao javila mi se ženica u privatnu poruku i dogovorili smo se za preuzimanje u 21 sat.

No, točno u ponoć zvono na vratima. Tko je? upitam. Dogovorili smo se oko jakne. Rekli ste u devet, sad je dvanaest! Pa ljudi u to vrijeme spavaju, pomislih. Možemo li sutra sve riješiti? pitam.

Ne, želim večeras! bila je tvrdoglava.

Već sam bio na rubu živaca od njezine drskosti, ali ipak sam odlučio dati joj tu jaknu. Predao sam joj je, kad ono Neću ja isprobavati jaknu na stubištu! Moram je prvo probati.

Što tu imaš probavati, pomislim, poklanjam ti stvar badava. Hoćeš da isprobaš u liftu? Pozvat ću te gore, a moji mali spavaju… Ma mogu ja i u liftu.

Žena mi je frknula pred nosom, uzela jaknu i otišla bez ijednog hvala.

Unatoč svemu, vratio sam se kući bez jakne, ali ovakvu bezobraznost još nisam doživio. Odlučio sam više nikad neću ovako pokloniti ništa. Ljudi jednostavno ne cijene tuđu dobrotu! Ali danas znam ne dijelim da bih bio cijenjen, već da budem čovjek. I to je dovoljno.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

2 × four =

Primatelj je bio neugodan prema meni
Miracolul de Anul Nou Olga Alexandrina și Petru Vasile s-au hotărât să întâmpine Revelionul acasă, doar ei doi. Venise o vreme tristă, când sănătatea nu le mai permitea nici măcar mici drumuri. Și nici nu prea mai aveau la cine merge – cercul rudelor și apropiaților se rărea tot mai mult. Au încercat să o convingă pe sora lui Petru Vasile să vină în vizită, dar aceasta a refuzat categoric, hotărâtă să întâmpine Noul An în singurătate. Nimic nu a convins-o să se răzgândească. Ei, ce să-i faci? Fiecare e liber să aleagă! Sunetul soneriei în apartament a răsunat pe neașteptate. Petru Vasile, nedumerit, a mers să deschidă. Cine putea fi? În prag stăteau vecinii – o familie tânără: Alin și Lenuța, cu fetița lor, Viorica. – Uite cum stă treaba – ne-au chemat urgent la serviciu. N-ați putea să o luați pe fetița noastră la voi? E deja seară. Într-o oră-două adoarme, iar de dimineață ne întoarcem. Dacă o luăm cu noi, o lipsim de bucuria așteptată de Revelion. La noi la chirurgie nici măcar brad nu e! Ce să facă un copil printre bolnavi? Numai la voi ne putem lăsa copilul. Vecinii aveau fețe atât de vinovate, iar Viorica era gata să plângă – iar lacrimile copiilor, mai ales în ajun de An Nou, nu-și au locul niciodată. Petru Vasile își aminti că într-un trib african copiii nu au voie să plângă – întreaga familie îi distrează, îi răsfață, iar aceștia cresc liniștiți și împăcați. La noi, însă, se spune: „Lasă-l să plângă, lacrima de aur nu s-a vărsat!”. – Hai, dați-ne-o pe Viorica! Vii cu noi, draga noastră? Hai să vezi ce avem prin casă. Câți ani ai? – Trei, fac patru! Fetița vorbea clar, cu o voce cristalină. – Ești mare deja! Intrați, nu stați la ușă. Olga Alexandrina, primește oaspetele! – Oaspeților le ținem mereu ușa deschisă. Hai cu noi, draga mea. Avem și noi brăduț – mic, dar Moș Crăciun tot găsește să lase daruri sub el. – Pentru mine? – Sigur că da, dacă întâmpini Revelionul cu noi! – Atunci îl aștept aici pe Moșul. Vreau să-l salut și să-i mulțumesc – să nu plece nespus rămas bun! Eu i-am cerut o păpușă mare. Dar de unde ia Moșul darurile? Din magazin? Anul trecut mi-a adus una cu etichetă, din vitrină direct! Fetița privi conspirativ și șopti: – Sper că nu fură Moș Crăciun… – Nicicând! – a luat apărarea Moșului Petru Vasile. Părinții și-au luat rămas bun cu ochi plini de vinovăție, iar micuța a început să cerceteze cu curiozitate casa. – Ce rochiță ai pe tine? – a întrebat cu blândețe Petru Vasile. – Sunt fulgușor! La grădiniță am dansat dansul fulgilor sub brad. A venit Moșu’ și acolo, dar cu daruri de mâncat. Vreți să vă dansez dansul? – Cu bunicul n-o să fim prea iute, dar încercăm! – Săriți și mișcați brațele, eu vă arăt mișcările! [Aici urmează poezia și dansul micuței, cu veselie generală.] – Ce n-am fost în viața mea! Ofițer, până la grad de general, dar fulgușor, niciodată. Mi-a plăcut! – Eu Sărbătorica am fost des, iar tu, că m-ai văzut prima dată la sărbătoare… Se amuză amintindu-și trecutul și anii împreună, sărbătorind pe nevăzute și mica lor aniversare de 45 de ani de la nuntă, cu cântări la chitară și zâmbete. Viorica cere să i se cânte despre brăduț și ascultă cu ochii mari de uimire. – Hei, nici nu credeam că o să întâmpinăm așa vesel Anul Nou! Fetița adoarme, visând la Moș Crăciun, iar dimineața găsește păpușa mult dorită sub brad. – A venit! Și iar am dormit, dar tot mulțumesc! Moșule, ai auzit? – Desigur, te-a auzit, – zâmbește Petru Vasile. Dar… de unde a găsit bătrânul general o păpușă așa frumoasă în noaptea de Revelion? Acesta e misterul lor de Anul Nou…