Sjedili smo u kuhinji, pili kavu, a sin moje prijateljice gledao je crtiće. Nekoliko minuta kasnije začuo se strašan tutanj

Ej, moram ti ispričat što mi se dogodilo danas, baš nevjerojatno! Imaš vremena za malo tračanja? Dakle, bila sam doma, baš na svoj slobodan dan, i čistila sam stan – usput sam si pustila glazbu, guštala, znaš ono, totalni zen. Odjednom me zove poznanica, ona Ivana, i doslovno mi kaže da ona i njen sin dolaze kod mene, kao da je dogovor odavno bio, bez pitanja, ništa.

Pokušala sam joj reći da mi nije baš zgodno jer sredjujem stan, ali to je kao da sam govorila zidu Deset minuta kasnije, evo ih pred vratima! Nisam baš bila presretna kad sam vidjela Marka jer je poznato dijete, milijardu energije, nikad ne znaš što će napraviti.

Sjela sam s Ivanom u kuhinju na kavu, a Mark je gledao crtiće u dnevnom boravku. Par minuta kasnije, čujem neki strašni tresak – odjurim unutra, kad ono, akvarij razbijen, voda svugdje, ribice na tepihu, prava katastrofa.

Ivana je odmah potrčala do Marka da vidi je li okej, a ja grabim krpu i cijedim vodu, da mi slučajno ne poplavi susjedima dolje. Kad smo sve nekako očistile, ona kaže da idu doma.

Pa sam je pitala: Možeš mi pomoći odnijeti tepih u kemijsku? Ona meni: Ne, Mark je jako uplašen, moram ga smiriti.

Okej, pitam ja Marka što si ti radio kod akvarija, dijete kaže da mu je papirnati avion završio unutra pa ga je pokušao izvaditi. Najbolje od svega, nigdje papira nema. Mašem po ormariću, Mark pokazuje tu sam ga uzeo. Shvatim, napravio ga od moje matične knjige vjenčanih!

Ivana hladno veli: Pa napravi si novu, što je tu problem. Da, ništa, nije problem Kupit ću novi akvarij, napraviti novi dokument, platiti popravak susjedima I još dobijem kritiku da sam uopće stavila stvari na vidljivo mjesto!

Kad su napustili stan, otišla sam ravno kod susjeda provjerit jesu li okej, oprala sve još jednom, i napokon legla malo predahnuti. Navečer, dobivam poruku od Ivane veli da joj dugujem novac, jer su išli kod psihologa, Mark se prepao. Nisam ni odgovorila, samo blokirala broj.

Eto, meni slobodni dan, a završim u maloj drami!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

1 × 3 =

Sjedili smo u kuhinji, pili kavu, a sin moje prijateljice gledao je crtiće. Nekoliko minuta kasnije začuo se strašan tutanj
Am crezut mereu că prima mare iluzie a tinereții se stinge odată cu anii. Că viața, cu rutina și graba ei, șterge amintirile. Dar nu e adevărat. Există iubiri pe care inima le păstrează, chiar dacă trec decenii întregi. Aveam șaptesprezece ani când l-am cunoscut pe Mihai, băiatul înalt, subțire, cu ochi calzi, din cartierul vecin, mereu cu un carnet sau o carte sub braț. Alături de el, tăcerea prețuia mai mult decât orice cuvânt. Ne plimbam pe malul Nistrului în serile nesfârșite ale verii mele de adolescentă. Vorbeam despre vise: el voia să devină inginer și să construiască o căsuță albă cu o grădină de lămâi; eu îmi doream o brutărie, “Ca să vii dimineața după pâine proaspăt scoasă din cuptor,” îi spuneam râzând. Ni se părea că viața era simplă: să-ți dorești ceva și să aștepți să se întâmple. Dar părinții au alte planuri. “E sărac, n-are viitor, o să te ducă la pierzanie”, spunea mama. Eram prea tânără, prea dependentă de ai mei. Curând, familia lui a plecat în alt oraș pentru muncă. Ne-am luat rămas-bun în gara din Chișinău, îmbrățișați și cu lacrimi amare pe obraji. “Îți voi scrie, așteaptă-mă”, mi-a șoptit Mihai. Am dat din cap, fără să știu că acela era un “Adio” definitiv. La început scrisorile au venit. Îmi povestea cum a intrat la facultate, cum împarte o cameră modestă și cum visează să fiu și eu acolo. Îi răspundeam cu inima strânsă, dar scrisorile mele nu ajungeau niciodată la el. Mama le ascundea sau le rupea sub ochii mei. “E o iluzie copilărească. Uită-l. Gândește-te la viitor”, mă certa ea. Plângeam, dar nu găseam curajul să mă împotrivesc. Așa, încet, tăcerea ne-a despărțit. Au trecut anii. M-am căsătorit cu “alesul potrivit”, am avut copii, am muncit. Am dus o viață obișnuită, cu mici fericiri și dureri nesfârșite. Dar uneori, în miez de noapte, visam la chipul lui tânăr, la râsul său senin. Mă trezeam cu un gol în suflet, spunându-mi: “E de mult trecut…” Zeci de ani mai târziu, după moartea mamei, făcând ordine prin dulapul ei vechi, am găsit o cutie. În ea erau zeci de plicuri îngălbenite, cu scrisul lui Mihai. Îmi tremurau mâinile când am început să le citesc. “Iubita mea, știu că mama ta nu ne vrea împreună, dar nu mă dau bătut. Fac tot posibilul pentru noi. Doar așteaptă-mă.” “Astăzi mi-am găsit de lucru, am închiriat o cameră mică. Îmi imaginez clipele cu tine aici, împreună, începând o viață nouă.” “Nu răspunzi, dar încă mai cred. Dacă nu ne vom mai vedea vreodată, ține minte: numai pe tine te-am iubit.” Am plâns ca un copil, pe podea, înconjurată de scrisorile care nu mi-au ajuns niciodată. Am simțit că mi s-a furat o viață întreagă. L-am căutat. Am întrebat de el la Iași, unde trăise atâta amar de vreme. Vechii lui vecini mi-au spus adevărul: Mihai murise de curând. Niciodată nu s-a însurat. Nici familie nu și-a făcut. Spuneau că stătea des singur prin parc, cu o carte în mână, și repeta: “Cândva, am cunoscut iubirea vieții mele. Atât mi-a trebuit, pe veci.” Vorbele acestea mi-au sfâșiat inima. El m-a iubit până la capăt. Iar eu… am trăit, dar nu l-am uitat niciodată. Uneori mă întorc pe aleea copilăriei mele, pe malul Nistrului. Închid ochii și îi aud vocea, ca atunci. Mă simt iarăși fata aceea de șaptesprezece ani care nu a avut curaj pentru dragoste. Și știu, dragostea adevărată nu moare. Rămâne ascunsă, ca o rană care nu se vindecă niciodată. Și totuși mă întreb… voi ați avut vreodată o iubire pe care viața v-a furat-o și pe care nu ați putut-o uita niciodată?