Domnișoară, iar ați venit cu băiețelul dumneavoastră la serviciu? Nu vă este rușine deloc? Ne deranjează, vorbește prea tare. V-am mai avertizat: dacă îl mai aduceți, vom renunța la colaborarea cu dumneavoastră!

– Doamnă Florica, tot cu fetița după dumneavoastră ați venit la muncă? Dar nu vă e jenă? Ne deranjează. Face gălăgie. Nu vi s-a mai spus că, dacă o mai aduceți, nu mai apelăm la serviciile dumneavoastră?

Vorbele curgeau grele, ca prunele crude, pe scara blocului din Chișinău, printre pașii obosiți ai Mariei și sunetul mopului care croșeta pete pe-o găleată roșie cu toarta ruptă. Era deja seară. Becul de pe palier pâlpâia de parcă făcea economii, iar pereții scorojiți îi apăsau sufletul mai dihai ca ratele la bancă.

Maria avea treizeci și nouă de ani, dar bătea la porțile a cincizeci de cât de încărcată era de oboseală. Ziua muncea la un magazin alimentar, opt ore în picioare, cu un zâmbet lipit cu bandă adezivă pentru clienți. Seara, se transforma în zână a scărilor de bloc. Nu de drag, ci de nevoie.

Lângă ea, Doinița fetița de șapte ani, cu ghiozdanul cât ea, adormea rezemată de perete și încă îi mai zicea în șoaptă mai avem mult, mami?. Alteori doar o urmărea cu ochii mari, parcă voia să-i spună nu-ți face griji, sunt aici, mămică.

Vecinii nemulțumiți erau, ca la carte, pensionari. Oameni cu fixații pe liniște, program stabil și emisiuni preferate la televizor. Pentru ei, Doinița era doar neplăcerea de la ora șapte. Un zgomot nedorit printre florile de plastic de pe hol.

Niciunul nu știa că Maria nu avea părinți în viață și nici rude prin apropiere. Nici nu bănuiau că prietenele ei treceau prin aceleași hopuri. Nu știau, că într-o duminică, bărbatul casei a închis ușa și s-a evaporat ca mercurul de pe termometru, lăsând promisiuni și un apartament mai gol decât portofelul la sfârșit de lună.

De-atunci, Maria era totul pentru Doinița. Mamă, tată, avocat, susținător și clovn la nevoie. Îi spunea basme seara, chiar dacă îi ardeau ochii de oboseală. O trezea dimineața cu o glumă, chiar dacă inima îi era grea ca plăcinta cu brânză uitată la cuptor.

Copila strigă și face gălăgie, mai arunca cineva acid pe hol, Se aude, ne zăpăcește.

Maria a simțit cum i se strânge sufletul cât un colț de plăcintă. A apăsat mopul mai tare. Preț de-o clipă, i-a pus gând rău lacrimii, dar n-a lăsat-o să iasă. Știa că fetița ei o privește.

S-a întors spre vecini, cu spatele drept, de parcă purta costumul de eroină de sub hainele ponosite. Glasul îi tremura, dar vorbele i-au ieșit curate:

N-am cu cine să o las… Tata ei ne-a părăsit. Muncesc zi și noapte. Fac tot ce pot ca să nu-i lipsească nimic. Sunt și mamă, și tată pentru ea. Dacă vă deranjează atât de tare… plec. Îmi pare sincer rău.

Brusc, tăcerea s-a așternut pe hol, mai apăsătoare ca o pătură rusească. Doinița a strâns mâna Mariei cu putere, de parcă se temea că dacă îi dă drumul, mămica ei se dizolvă în aer cum dispar biscuiții de casă pe masă.

Tantii Paraschiva de la doi a oftat adânc. Ochii i s-au îmbunat, și pentru prima dată a văzut dincolo de găleată și mop o mamă care se ținea pe sine și pe copil din voință pură.

Nu am știut… a spus încet, abia auzit. Să ne iertați, vă rog.

În seara aia, Maria n-a mai fost doar femeia de serviciu. A devenit lecția vie de pe scară. Povestea pe care o judeci ușor fără să o știi cu adevărat.

Vecinii s-au schimbat. Unul i-a adus Doiniței un suc de mere de la magazinul din colț. Altul a zis să stea liniștite și nimic nu se mai aude. Cineva chiar a zâmbit.

Și Maria a plecat spre casă cu pașii ușori, ca după o zi în care norii au lăsat soarele să iasă.

Uneori, oamenii nu au nevoie de critici, ci de înțelegere și, poate, de-o vorbă bună peste gard. Căci în spatele fiecărei mame obosite din Moldova, România, e o poveste la care nu te-ai gândit vreodată.

Nu judeca până nu afli povestea. Dacă te-ai regăsit, dă-o mai departe. Poate astăzi, cineva are nevoie de o mână de înțelegere și nu încă una de critici.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

nineteen − 2 =

Domnișoară, iar ați venit cu băiețelul dumneavoastră la serviciu? Nu vă este rușine deloc? Ne deranjează, vorbește prea tare. V-am mai avertizat: dacă îl mai aduceți, vom renunța la colaborarea cu dumneavoastră!
Nu răscoli trecutul Taia se gândește adesea la viața ei, după ce a trecut de pragul vârstei de cincizeci de ani. Nu poate numi viața de familie fericită, totul din cauza soțului, Iurie. Parcă s-au căsătorit din dragoste, amândoi se iubeau când erau tineri. Și când, pe neobservate, s-a schimbat ceva la soț, ea nu și-a dat seama pe moment. Au locuit la țară, în casa soacrei, Ana. A încercat mereu să fie liniște în casă, a respectat-o pe soacră, iar Ana i-a răspuns totdeauna cu bunătate. Mama Taiei locuia în satul din apropiere, cu fratele mai mic, bolnavă mereu. – Ana, cum te descurci cu nora ta Taia? — se interesau babele când se întâlneau la fântână, la magazin sau pe drum. – De Taia nu pot zice nimic rău, e respectuoasă, știe tot ce-i trebuie prin gospodărie și mă ajută mereu, — răspundea Ana. – Auzi tu, dar când s-a văzut vreo soacră să-și laude nora? Noi nu credem, — se arătau sceptice femeile din sat. – Asta-i treaba voastră, — zicea Ana și își vedea de drum. Taia a născut-o pe Varvara, toți au fost bucuroși. – Taia, dar Varvara seamănă cu mine, — tot încerca Ana să găsească trăsăturile proprii în nepoțică, iar Taia râdea, că nu-i păsa pe cine seamănă fetița. Când Varvara a împlinit trei ani, Taia a născut și un băiat. Altă bucurie. Iurie muncea, Taia era acasă cu copiii, Ana o ajuta mult. Trăiau cum trăiesc toți, poate chiar mai bine, liniștiți, soțul nu bea, spre deosebire de alți bărbați. Unele neveste umblau să-și caute bărbații pe la club, unde ședeau la băut și veneau acasă de nu se țineau pe picioare, iar nevasta îi târâia și înjura tot ce se poate. Când Taia era însărcinată cu al treilea copil, a aflat că soțul o înșală. În sat nimic nu rămâne ascuns, vestea despre Iurie și Tania-văduva s-a răspândit în grabă. Valea, vecina, nu s-a lenevit să vină la Taia. – Taie, tu ai sub inimă al treilea copil al lui Iurie, iar el… — s-a exprimat fără menajamente — umblă cu alte femei. – Vale, chiar așa să fie? N-am observat nimic, — s-a mirat Taia. – Păi cum să observi, cu doi copii, al treilea pe drum, casa, soacra, gospodăria… Dar el trăiește pe placul lui. Toată lumea știe de idila cu Tania, ea nici nu ascunde. Taia s-a întristat, și Ana știa, dar tăcea, o durea sufletul de nora ei. De câteva ori l-a certat pe Iurie, dar el era rapid cu vorbele. – Mamă, ce, ai ținut lumânarea la capul lor? Ce vorbesc femeile… așa e mereu. Valea a venit iarăși odată: – Taie, Iurie al tău tocmai a intrat la Tania, am văzut cu ochii mei, eram din magazin. Ce, vrei să rămâi cu trei copii singură? Mergi la Tania și-o faci de râs, măcar de păr să-i tragi! Ești însărcinată, Iurie nici nu se leagă de tine, nici nu îndrăznește! — povestea Valea. Taia știa că n-are curaj să se ia la harță cu Tania, știa ce fire are — iute și scandalagioaică, bărbatul ei s-a înecat beat în râu, certuri mereu, s-a călit și știe să se apere. Până la urmă Taia a mers totuși. – Mă duc să mă uit în ochii lui Iurie, să-l scot la lumină. Nu recunoaște nimic, zice că-s vorbe de femei, — i-a zis Ana, care încerca s-o oprească. – Taie, unde pleci așa, cu burta la gură? Ai grijă de tine… Era toamnă târzie, deja se întunecase. A bătut la geamul Taniei și a așteptat să iasă. Dar Tania din spatele ușii a răspuns: – Ce vrei? Ce bați la geam? – Deschide, lasă-mă să intru. Știu că Iurie al meu e la tine, lumea a spus, — a răspuns tare Taia. – Da’ dacă crezi, eu nu-ți deschid. Mergi acasă să nu faci de râs, — și a râs. Taia s-a întors acasă, știind că nu va deschide nimeni. Soțul s-a întors după miezul nopții, beat. Iurie bea rar, dar se întâmpla. Taia nu dormea. – Unde-ai fost? Știu că umbli la Tania, beți împreună! Am venit și ea n-a deschis ușa… Tu știi bine asta. – Ce mai inventezi, — s-a simțit jignit, — n-am fost acolo. Am băut cu Ghena, ne-a luat vorba și timpul. Taia nu l-a crezut, dar a tăcut, nu-i cu scandalurile. Și ce putea face, „cine nu-i prins, nu-i vinovat”! Toată noaptea s-a perpelit: – Unde să mă duc cu doi copii, al treilea pe drum? Mama bolnavă, fratele cu familia lui, trei copii… Oricum nu e loc acolo. Și mama mereu îi spunea, când se plângea de infidelități: – Rabdă, fată, dacă ai ieșit după omul ăsta și ai făcut copii, rabdă. Crezi că mie mi-a fost ușor cu tatăl tău? Bea și ne gonea, știi cum ne-am ascuns la vecini. Dumnezeu are grijă de toate, l-a luat pe sus. Dar eu am răbdat, Iurie măcar nu te bate și nu bea des. Asta-i soarta femeilor – să rabde. Taia nu era de acord cu mama, dar știa că nu are unde merge. Și Ana tot o sfătuia, o liniștea: – Fată, unde pleci cu copiii, acuma și al treilea se naște. Poate ne descurcăm noi două cu Iurie… A treia oară a născut-o pe Arina, o fetiță firavă, mereu bolnavă. Se simțea pe sănătatea copilului toate grijile și supărările Tăiei. Dar până la urmă Arina s-a liniștit, Ana a avut grijă mare de ea. – Taie, ai auzit noutatea? – iarăși a venit vecina, ca o coțofană aducând tot felul de zvonuri, – Tania a luat să locuiască la ea pe Mihai, cel la care nevasta l-a scos din casă. – A luat, și ce? Dumnezeu s-o aibă în pază, — a zis Taia, dar în sine s-a bucurat, măcar nu duce Iurie pe acolo. Dar după o lună, Valea a venit din nou: – Mihai a plecat de la Tania, a revenit la nevastă, — a dat vestea repede, – Tania acum va căuta alt bărbat, e așa… Dar tu, ține-l pe Iurie lângă tine, nu se știe ce o să-i vină iar, — sfătuia vecina. Iurie s-a potolit o vreme, viața s-a liniștit, Ana era bucuroasă. Dar dacă are demonul în el, nu stă locului lângă soție. Ana, venind din magazin, s-a întâlnit cu buna ei prietenă, Anișoara: – Ana, dar în cine s-a făcut Iurie al tău? Taia – femeie la locul ei, frumoasă, mamă bună, și tu tot o lauzi, ce mai vrea el? – Anișoara, a uitat Iurie al meu să stea pe acasă? – Uită, și încă bine… Ce să-i faci, la tine e ca la Rai, mâncat, spălat, curat. Umblă la Vera-divorțata, cea de la cantină… Ana nu-i spunea la Taia, certa pe furiș fiul și-l ruga să se potolească, dar nu se poate ascunde adevărul. Taia a aflat iarăși tot de la Valea. Lacrimile și rugămințile nu au schimbat nimic. Iurie umbla pe la altele, dar nu voia să plece de acasă – știa că nu o să-și lase nevasta și copiii. Dar fidel nu era. Așa îi era comod, acasă nevastă, copii, mamă, gospodărie, iar pe urmă femei pentru distracție. Ana îl certa pe față, încerca să-l liniștească. Dar cine ascultă de mama? Iurie striga la ea să nu se bage. – Mamă, eu mă străduiesc pentru familie, lucrez, aduc bani, și voi mă bârfiți. Credeți zvonurile… Timpul a trecut. Copiii au crescut. Varvara s-a măritat la raion, a rămas acolo. Băiatul a absolvit facultatea în oraș, s-a căsătorit acolo. Arina termina școala, vrea să meargă la centru. Iurie s-a potolit de tot, nu mai umbla nicăieri, doar casă și serviciu. Stă mai mult pe canapea, sănătatea îl lasă. De băut nu mai bea deloc, nici înainte nu se omora cu băutura. – Taie, ceva nu-i bine cu inima, parcă doare și-n spate, — apoi zice iar, — Taie, mă dor genunchii, ce-o fi, poate de la articulații, să merg la medic la raion? Taia nu mai simte milă față de soț. Sufletul i s-a împietrit, prea multe lacrimi și dezamăgiri a tras până s-a liniștit el. – Sănătatea nu-l mai ține, de aceea stă acasă și se plânge, — gândea ea, — Să meargă să se jeluiască la fostele… Să se îngrijească ele de el. Ana a murit, au înmormântat-o lângă soț. În casa Taiei și a lui Iurie e acum liniște. Din când în când vin copiii și nepoții. Ambii se bucură. Tatăl se plânge de sănătate, chiar acuză soția că nu-l îngrijește. Fata cea mare aduce medicamente, îl ajută și chiar îi zice mamei: – Mamă, nu te certa cu tata, vezi că-i bolnav, — dar Taia e supărată, fata ține cu tatăl. – Fata mamei, el e vinovat, a avut tinerețe nebună, acuma vrea să fie îngrijit. Și eu am pierdut sănătatea, tot necăjindu-mă din cauza lui, — încerca să se justifice mama. Băiatul îl încurajează și el, vorbește mai mult cu tatăl, normal, între bărbați… Parcă nu o înțeleg copiii, când ea le explică că tatăl i-a înșelat și ea a răbdat pentru ei. Cum era să-i lase fără tată? Cât de greu i-a fost, cât s-a simțit umilită. Dar ce au zis copiii? – Mamă, nu răscoli trecutul, nu-l mai certa pe tata, — îi zicea fata, iar fratele era și el de acord. – Mamă, ce-a fost, a trecut, — o liniștea băiatul și o mângâia pe umăr. Taia e puțin tristă că copiii țin cu tatăl, dar îi înțelege și nu se supără prea tare, așa-i viața. Mulțumesc pentru lectură, pentru abonare și susținerea voastră. Multă baftă în viață!