Acum doi ani mama s-a mutat la mine, iar de atunci întreaga casă trăiește după ritmul ei liniștit, d…

Acum doi ani s-a mutat mama la mine, iar de atunci casa noastră trăiește după ritmul ei calm, dar și incredibil de ordonat.

Eu sunt Anca și mama are deja 89 de ani. Acum doi ani, și-a făcut bagajele (cu trei pături, două borcane cu dulceață și un arsenal de pulovere) și a venit la mine. De-atunci, toată gospodăria respiră în stilul ei liniștit, asemenea unui ceasornic elvețian, dar cu inimă de moldoveancă. În fiecare dimineață, pe la șapte jumătate, aud cum se dă ușor jos din pat, șușotește cu motanul bătrân Ghiță are 23 de ani, vede slab și sare direct peste micul dejun dacă nu i-l servești cu gesturi de ceremonie. Mama îl tratează cu mai multă grijă decât pe mine când eram mică.

După ritualul cu pisica, mama își face singură micul dejun, se retrage pe terasă cu o cană de cafea și reușește cu o eleganță pe care n-o voi avea niciodată să respire un pic de liniște înainte să înceapă ziua pe bune. Imediat ce se dezmeticește, pune mâna pe mop și, după cum îi place să glumească, “nu vreau să mă prindă rugina,” spală toată podeaua. Să nu credeți că e doar un palat modest casa are 240 de metri pătrați! Când are chef, mai gătește ceva, aranjează bucătăria și face niște exerciții simple, numai cât să nu uite de unde-i vine energia.

După prânz, e timp de răsfăț și ritualuri: își îngrijește fața și părul, ba mai mută rochiile dintr-un dulap în altul. Nu trece săptămână fără să sorteze hainele: unele mi le pasează mie, altele le dă la vecine, iar cu ce-i rămâne, face liste de vânzare pe OLX. De fiecare dată o tachinez:

Mamă, cu atâtea haine ai putea să investești într-un conac la Snagov!

Ea chicotește de fiecare dată:

Eu țin la lucrurile mele! Oricum, la final tot tu le primești, că sora ta oricum nu se pricepe deloc la modă.

De dragul mișcării, ieșim cam de cinci ori pe săptămână la plimbare pe malul lacului din sat cinci kilometri, neabătut, prin vânt, ploaie sau zăpadă. O dată pe lună se vede cu prietenele ei, iar mai nou a ajuns la stadiul în care răsfoiește a doua oară toată biblioteca mea. În fiecare seară își sună sora mai mare, tanti Ecaterina, care are deja 91 de ani și vine la noi de două ori pe an.

În afară de Ghiță, marea ei slăbiciune e tableta pe care i-am cumpărat-o cadou de Crăciun. Citește despre literați moldoveni și compozitori, ascultă știri alternative, urmărește balete, opere și concerte. Uneori, la ore mici, din camera ei răzbate:

Trebuie să mă culc… dar cineva mi-a pus iarăși Ilinca Dumitrescu pe YouTube!

Mama și sora ei sigur au câștigat la loteria genetică. Am o poză făcută acum doi ani, când mama a zburat cu avionul, totul ales cu grijă pentru această aventură.

Vai, ce groaznică sunt în poza asta, spunea ea.

Eu, tot cu gura mare, îi răspundeam:

Mamă, la vârsta ta, majoritatea femeilor nici măcar nu mai visează să arate așa sau să trăiască atât de plin!

După doi ani locuiți cu mama, am înțeles că vreau să semăn cu ea… Femeia asta mă inspiră, mă împinge din urmă și mă învață să prețuiesc fiecare zi pe care o trăiesc.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

five × 3 =

Acum doi ani mama s-a mutat la mine, iar de atunci întreaga casă trăiește după ritmul ei liniștit, d…
60 éves vagyok, két hónap múlva betöltöm a 61-et – nem kerek évforduló, nem 70 vagy 80, mégis fontos nekem. Szeretném megünnepelni – nem csak egy gyors tortával vagy „mellékes” ebéddel, hanem igazi, szépen megszervezett ünnepséggel: vacsora, szépen terített asztalok, díszített székek, pincérek, halk zene. Valami, amiért igazán élőnek, értékesnek és hálásnak érezhetem magam mindazért, amin keresztülmentem. De a fiaim nem értenek velem egyet. Két felnőtt fiam van, mindketten velem élnek, a párjaikkal és gyerekeikkel együtt. A ház mindig tele van – hangzavar, tévé, gyerekzsivaj, beszélgetések, viták. Szeretem őket, de nincsenek már csendes pillanataim. Soha nem vagyok egyedül. Soha. Dolgoznak, de a legtöbb költséget én állom – a nyugdíjamból, a néhai férjem pénzéből és egy kis vállalkozásból, amit még vezetek. Én fizetem a számlákat, a bevásárlást, a javításokat, és sokszor a „csak ideiglenes” segítség is állandóvá válik. Nem okozott gondot, hogy támogatom őket. Ami zavar, hogy már helyettem döntenek. Mikor szóltam, hogy szeretnék ünnepséget rendezni, azt mondták, pénzkidobás lenne. Hogy ebben a korban már felesleges asztalra, ételre, pincérekre költeni. Hogy inkább adjam oda nekik a pénzt – befektetésre, szükségletekre, „valami hasznosra”. Úgy beszéltek velem, mintha felelőtlen lennék a saját pénzemmel. Hiába magyaráztam, hogy nem kölcsönből lesz, hónapok óta erre készülök. Nem hallgattak meg. Csak hajtogatták, túl nagy kiadás. Az egyikük ezt mondta: – Anya, ez már nem neked való. Ez a mondat jobban fájt, mint vártam. Elgondolkodtam azon, amit sosem mertem kimondani: hogy néha csendet szeretnék a saját házamban. Hogy hiányzik a nyugodt ébredés. Hogy jó lenne úgy hazaérni, hogy nincs mindig tömeg a nappaliban. Hogy szeretnék dönteni anélkül, hogy magyarázkodnom kellene. Gondoltam már rá, hogy megkérem őket, költözzenek – nem haragból, hanem mert úgy érzem, én már megtettem a magamét. De aztán rám tör a lelkiismeret-furdalás. Félek, hogy önzőnek tűnök. Nem akarok veszekedni, és nem „kidobni” senkit egy éjszaka miatt. Csak szeretném tudni, tévedek-e, hogy ünnepelni akarok. Hogy vágyom a csendre. Hogy azt szeretném, ha néha rám is jutna a saját pénzemből. Azért írok, mert tanácstalan vagyok… ragaszkodjak hozzá, vagy ismét engedjek? Tartsam meg az ünnepséget akkor is, ha ők nem helyeslik? Önök szerint rosszat akarok azzal, ha úgy szeretném ünnepelni a születésnapomat, ahogy én szeretném, és ha azt akarom, hogy az otthonomról és a pénzemről ne mások döntsenek helyettem?