Cumnata a promis că vine să ajute la grădină, dar a sosit cu șezlonguri și prietene: „Lăsă, Lenica, …

Las că ne descurcăm repede, Liuba, nici să nu-ți faci griji! vocea din telefon vibra de un entuziasm atât de sincer, încât eu, Liuba, m-am oprit din tăiatul verzei pentru varză murată. O să fim mai multe: eu, Violeta, poate o aduc și pe Cristinuca. Noi avem mâini de lucru, îți îngrijim toată cartoful într-o jumătate de zi, la urmă culegem și coacăza. Tu doar aprinde grătarul cu munca venim noi, cu masa veniți voi!

Am oftat greu, schimbând telefonul la celălalt ureche și ștergându-mi palmele umede de șorțul vechi, cu trandafiri decolorați. Priveam pe fereastră, unde sub arșița nădușitoare de iulie se întindeau rânduri după rânduri de cartofi, toți nevoie mare de săpat, și tufe de coacăz negru, încovoiate deja de povara boabelor coapte. De una singură nu aveam cum să mă descurc, mai ales că spatele-mi amintea de sine încă de la sfârșitul săptămânii trecute.

Marioara, ești sigură? am întrebat cu îndoială. E mult de lucru, și dogoare. Nu-i doar așa de formă, aici e de dat cu sapa, nu glumă. Dacă vreți doar voie bună și leneveală, găsim un alt moment, după ce terminăm eu și Gheorghe.

Tare nu ai încredere! s-a revoltat cumnata. Ce, crezi că noi suntem domnișoare de pension? Știu că fratele a rămas cu spatele stricat la renovare, ție ți-e greu de una singură. De asta, venim cu ajutorul din suflet, nu altceva. Să ne aștepți pe la douăsprezece, și să fii îmbrăcată de lucru la ogor!

Tiii, ce să mă mai cert Gheorghe, soțul, ședea la masă și-ntindea pe pâine unt de casă, mișcându-se cu grijă, ca un moșneag, să nu-l doară mai tare. Nu de mult, a ridicat o bară la muncă și iac-așa, se târa ca o umbră, cu ochii la mine, rușinat.

Ei, vin până la urmă? a întrebat Gheorghe, văzând mutra mea.

Vin, am zis, întorcându-mă la tocătoare. Marioara zice că aduce o echipă. În jumătate de zi ne scapă de treabă la cartofi și la coacăze.

Gheorghe a zâmbit strâmb, mestecând.

Marioara și treaba cu sapa? Mă miram să le văd vreodată la un loc. Nu-ți pune prea mari speranțe, Liuba.

Lasă tu, poate s-o mai fi schimbat, i-am zis. Or vedea ele cât e de greu pe câmp, nu-i emisiune la televizor. Pe deasupra, am zis: mâncare, grătar NUMAI după lucru. E un bun imbold, mă gândesc eu

Să te văd atunci, a zis el, dar nu a mai lungit vorba.

M-am ambiționat. Dacă tot vin oameni, să aibă ce gusta. Am pus la fiert o oală zdravănă cu cartofi noi, am tocat un lighean întreg de răcoritoare zeamă de vară cu iaurt, m-am pus să marinez aproape cinci kile de ceafă de porc carne scumpă, adusă special pentru oaspeți. Vor munci, or să obosească, meritau să fie răsplătiți, mă gândeam eu stropind totul cu ceapă și mirodenii.

La douăsprezece gata eram cu toate. Mai apucasem să răresc și la morcovi două răzoare până m-am refreshat, am schimbat hainele și am ieșit pe pridvor. Soarele dădea în cap, iar în depărtare țârâiau greierii și mirosea a rășină de brad amestecată cu mărar.

Marioara și alaiul nu apăreau nici la douăsprezece, nici la unu. Gheorghe s-a tolănit în hamac la umbra merilor și se făcea că doarme, dar mă urmărea pe sub gene. Eu începusem să mă neliniștesc. Cartofii se răceau, zeama stătea degeaba în beci, iar timpul cel prețios scurgea, soarele urca tot mai sus

În sfârșit, pe la trei fără un sfert, se auzi bubuitul unui motor. În fața gospodăriei noastre s-a oprit un Duster argintiu, cu muzică din aia modernă bubuită pe jumătate de sat. M-am dus să le deschid.

Din mașină au început să curgă ca din sac lumea: mai întâi Marioara cu ochelari uriași, pălărie cu boruri largi, rochie lejeră, parcă venită din vacanță la Mamaia, nu la sat, la muncă. După ea, Violeta și Cristina, prietenele ei, tot într-o ținută à la mare: costume de baie colorate pe sub tunici vaporoase, sandale cu platformă, bijuterii grămadă.

Hei, sătenilor, noroc bun! a strigat Marioara, deschizând larg brațele. Vai, ce caniculă! Am crezut că ne topim pe drum, aerul condiționat abia de ne-a ținut. Și ce ambuteiaje…

Eram, ce-i drept, zăpăcită de spectacol. Le-am lăsat să mă îmbrățișeze, mirosul parfumului le-a acoperit îndată izul de mărar și pământ.

Servus, fetelor, am salutat și am privit îmbrăcămintea lor. Da haine de schimb ați adus ceva? Eu am doar câteva halate și pantaloni de trening, nu știu dacă ajung.

Marioara a dat din mână, de parcă era vreo muscă pe lângă ea.

Apoi las că-i vreme, întâi să respirăm. Am venit de pe drum, seacă-n noi! Ai cumva vreun sirop rece sau măcar apă de fântână?

S-a dus la portbagaj. Eram sigură că va scoate cizme de cauciuc sau mănuși, dar ce să vezi trei șezlonguri pliante, o ladă frigorifică, un flamingo gonflabil și-o boxă portabilă.

Pentru ce toate astea? am întrebat eu, deja simțind că fierb pe interior.

Dar pentru ce crezi? s-a mirat Cristina, făcând buze. Pentru plajă și relaxare! Nu ziceai tu că e vreme frumoasă? Facem două în una lucru și bronzat.

Am privit peste curte spre soț. Gheorghe, abia ridicat din hamac, privea procesiunea cu figura unui om care prevăzuse furtuna, dar nu a putut s-o oprească.

Marioaro, a început el, venind aproape, iartă-mă, dar Liuba v-a rugat să munciți la ogor. Cartoful e nebăgat, coacăzele pică. De-aia v-a invitat.

Gheo, dragă! Marioara l-a pupat pe obraz, lăsând o dâră de ruj. Dar ce-i cu morocăneala asta? Am venit abia acum! Să ne așternem, să bem câte-un cocktail, să ne relaxăm, scade soarele, și-apoi să vezi cum lucrăm ca la stână la fân! Nu-i așa, fetelor?

Normal! au răspuns cor, desfăcând șezlongurile fix pe gazonul pe care muncisem eu să-l cosesc weekendul trecut.

Am privit neputincioasă cum pe iarba mea s-au întins prosoape, creme de bronzat cu diverse arome, reviste lucioase, cutii cu băuturi.

Liubo, ce aștepți? mi-a strigat Violeta, deja lăsând tunica și rămânând în costum de baie. Adu pahare, se încălzește șampania! Și ceva de ronțăit. N-ai zis că ai răcituri, zeamă?

Zeama e, am zis cu glas apăsat, dar de prânz, după muncă.

Of, iar începi, a oftat Marioara cu ochii peste cap. Nu fi rea! Murim de foame până la rând la lucru. Fii gospodină, adu de sorbit!

Am strâns din dinți. Mi-a venit să le spun atunci toate în față, s-o ia la vale de unde au venit. Dar bunul simț și dorința de a nu-l face pe Gheorghe să sufere (și-așa era strâmbat de spate bietul) m-au ținut.

Bine, am zis. Aduci zeama, dar apoi mergem la ogor. Cartoful nu se sapă singur.

Am intrat în casă, trântind farfuriile. Gheorghe a venit încet, șchiopătând.

Liuba, nu te aprinde, mi-a șoptit. Le spun eu ceva…

Nimic nu le spui, Gheorghe, știi bine, l-am oprit. O cunoști, începe să urle de să nu se mai ouă găinile prin sat. Să mănânce. Poate le vine mintea la cap.

Masa s-a dus pe râsete cât încape, discuții despre bărbați, moda la costume de baie. Eu am mâncat tăcută, repede. Oaspetele, dimpotrivă, savurau tot fiecare bucățică, cereau supliment, pe urmă voiau ceai.

Ah, minunată a fost! Marioara se rezemă mulțumită pe scaunul de grădină. Liuba, tu gătești dumnezeiește, de-aia te iubim.

Marioaro, am strâns farfuriile, e trecut de patru, soarele nu mai arde. E vremea.

Ce vreme? s-a întins Cristina la umbră.

Vremea la cartofi și la coacăze. V-am pus găleți, sape, doar mănuși vechi am găsit, restul n-ați adus.

S-au privit între ele.

Ești serioasă? Marioara și-a coborât ochelarii. Acum? Cu burta plină? Mor de căldură, cine să stea aplecată la rând? Și abia m-am dat cu cremă nici nu s-a absorbit.

Ați promis, am zis pe ton ferm.

Am promis, facem! a fluturat cumnata mâna. Stă soarele, facem și cât trebuie. Acum hai cu muzica, fatelor!

Au trecut cinci minute și tot ograda a vuit de bit-uri. Prietenele s-au tolănit la soare, cu cocktaile, ignorând totul.

Am rămas în prag cu farfuriile, simțind cum se rupe ceva în mine. Gheorghe ședea retras, cu capul în mâini, rușinat.

Mă duc la grădină, i-am zis. Singură.

Mă duc și eu, Gheorghe voia să se ridice.

Stai, l-am oprit, cu mâna pe umăr. Îți strici spatele de tot. Stai și dă-le tu atenție, că eu mă duc.

M-am schimbat, mi-am legat năframa pe cap, am luat sapa și m-am dus la cartofi. Căldura scăzuse, dar pământul era pietroi, sapa de-abia intra. Am lucrat pe pilot automat, vărsându-mi ciuda pe buruieni. Odată, de două ori.

Dinspre curte se auzea râs, țipete, clinchete de pahare.

Gheo, nu fi ursuz! Vino la noi, să-ți dăm cu cremă pe spate! striga Marioara.

Am încercat să nu ascult. Am făcut un rând, două. Sudorile mă stropeau, țânțarii simțiseră răcoarea de seară. Spatele mă durea, dar mergeam înainte

Au trecut ceasuri două. Am terminat la cartofi și m-am mutat la coacăz. Era urgent, boabele cădeau deja. M-am așezat pe un scăunel și le-am adunat tacticos, degetele mi s-au învinețit, m-a durut șira spinării.

La șapte se închise muzica. Le-am văzut cum vin spre mine, roșii la față, vorbind tare și clar deja bine veselite.

Ce, Cenușăreaso, tot sapi? a râs Violeta. Hai că ni s-a făcut foame! Dă drumul la grătar, vrem carne.

M-am ridicat încet, cu găleata plină de coacăze.

Ați venit să ajutați? am zis, fără voce.

Hai, Liuba, nu te mai bosumfla! Marioara încercă să bage mâna în găleată, dar am retras-o imediat. Vezi că nu suntem în stare. Uită-te la Violeta că are manichiura proaspătă, n-o strică, pe Cristina a moleșit-o soarele. E și târziu, e plin de țânțari. Mâine dimineață, promitem! Și apoi carnea, șeptă-nu trebuie să pice…

Am privit-o drept în ochi. În privirea ei nu era nicio urmă de rușine. Ba chiar așteptare ca la restaurant, nu la mătușă la țară.

Carne nu este, am spus scurt.

Cum adică nu e? Marioara a amuțit. Ai zis că ai marinat.

Am marinat. Pentru cei ce muncesc. Noi ne-am înțeles, Marioara: ajutor mâncare. Nici degetul nu vi l-ați mișcat azi. Ați invadat iarba mea, ați dat cărți la manele și ați terminat ce-am gătit. Eu în timpul ăsta munceam singură.

Vai, ce pretențioasă, a pufnit Violeta. Suntem oaspeți!

Oaspeții se poartă frumos, a sunat vocea mea metalică. Voi ați fost doar profitoare.

Tu chiar ai luat-o razna? răcni Marioara. Gheorghe! O auzi cum mi se adresează? Sunt sora ta!

Gheorghe, stând ascuns pe lângă femei, a venit mai aproape, fața îl trăda.

Aud, Marioara, a zis încet. Și-s de partea ei.

Ce?! Și tu?! Sclav la fustă! Noi am venit cu tot sufletul…

Care suflet?! Cu șezlonguri? Marioara, strânge-vă lucrurile. Acum.

Nu merg nicăieri! Sunt băută, n-am cum conduce. Dormim aici, vorbim mâine. Acum vreau mâncare!

Carnea-i în frigider, iar frigiderul încuiat. La fel și la casă, am scos cheile și le-am zdrăngănit. La mine e cheia.

Nu ai voie! E casa fratelui meu! țipa ea.

E casa noastră, a ripostat calm Gheorghe punându-se între noi. Și Liuba-i stăpână aici. Prea mi-am ținut gura, Marioara. Ai făcut din loc vacanță, în timp ce nevasta mea s-a trudit pe sărăcie, iar voi stați cu beția și grătarul. Ai întrebat vreo dată dacă îi trebuie ceva, în timp ce sorbeai cocktail?

Eu nu am nevoie de mătura voastră! scuipă Marioara. Țărănoaice! Aici doar leneviți în noroi!

Atunci ia-o la alt sat, unde e totul inclus, i-am zis. Aici totul e pentru cei care muncesc.

Nu plec! Chem taxiul, dar de aici costă o avere! Să-mi plătești taxi iar tu!

Nimic nu-ți plătesc, am întors spatele. Aveți jumătate de oră. După atâta timp dau drumul la Ursu.

Ursu, ciobănescul din gospodărie vecină, pe care-l mai ținea Gheorghe când plecau gospodarii, nu era pe loc, dar Marioara, care de câini se temea ca de dracu, nu știa asta.

Ba să vă văd! a mai strigat.

Încearcă, i-am aruncat peste umăr și am pornit spre casă.

Fetele acum cu fețe albe au început să se agite.

Marioara, hai căciți, a șoptit Cristina. Nu le ținem piept, și cu câinele pe cap…

Or să mă țină minte! urla Marioara, dar deja-și strângea șezlongul. Nu mai vin aici veci! Sunteți niște zgârciți, chiaburi!

Am încuiat ușa pe dinăuntru și am suflat. Prin perdea le vedeam cum bagă lucrurile în Duster, se ceartă, încearcă să dezumfle flamingo-ul care nu se lăsa.

Gheorghe a rămas afară să privească. Nu i-a ajutat, doar stătea si supraveghea.

După douăzeci de minute, a venit taxiul. Marioara, trântind portiera, s-a aruncat înăuntru, prietenele după ea.

Când mașina s-a pierdut, peste gospodărie s-a lăsat liniștea. Abia atunci am realizat ce gălăgie au făcut toată ziua.

A intrat Gheorghe în casă. Eu ședeam la bucătărie, uitându-mă la găleata cu coacăze. Mâinile-mi tremurau.

Au plecat? am întrebat.

Da, Liuba. S-a apropiat, cu greu s-a aplecat și m-a cuprins de mijloc. Iartă-mă, măi femeie. Am fost prost. Trebuia să le întorc de la prima vedere de șezlong.

Da, am răspuns, lăsând capul pe pieptul lui, dar tu ești bun la suflet. Totuși, rude

Știi ce mi-a zis la urmă? Că-i datorez bani pe benzină, că, vezi Doamne, a venit până la noi.

N-am mai putut, am râs.

Și ce i-ai spus?

Că dau din prețul chiriei pentru gazonul folosit de plajă. Și din prețul cărnii rămase.

Am tăcut amândoi.

Dar carnea? s-a prins Gheorghe. O să se strice, păcat…

M-am uitat la el. Parcă pentru prima dată toată ziua zâmbeam sincer.

N-o las să se strice. Aprinde grătarul, Gheorghe. Dar cu grijă la spate. Azi cinăm noi doi. Pe liniște. Și cu muzica noastră a greierilor.

A fost una dintre cele mai bune seri ale verii. Am fript carnea atât de fragedă și bună, am băut un pahar de kvass rece. Gheorghe spunea istorioare de la serviciu, eu râdeam cu poftă. Seara am stat până târziu pe prispă, privindu-ne stelele.

Mașina Marioarei a stat la noi încă trei zile. A luat-o bărbatul ei, un om posomorât, venit cu chei de rezervă. N-a zis decât un bună ziua abia auzit, a luat Dusterul și a plecat. Marioara n-a sunat o lună. Când a sunat, numai ca să se plângă la mama soacră că au dat-o afară flămândă, în drum. Mama lui Gheorghe, bătrână și trecută prin multe, mi-a telefonat să afle și de-a mea poveste. După ce am povestit de șezlong, de cocktailuri și coacăz rămas pe tufă, a zis doar: Bine ai făcut, fată. De mult trebuia.

De-atunci, la țară avem reguli noi. Pe poartă stă de râs, dar serios: Cine nu muncește, nu mănâncă!. Oricare rudă, inclusiv Marioara, a înțeles: nu-i glumă.

Iar când Marioara tot a mai venit, fără prietene, fără șezlong, i-am dat o găleată și am trimis-o să adune mere. A mormăit, dar s-a dus știa deja: aici gluma e glumă, dar cheia la frigider argument solid.

Și șezlonguri am luat eu cu Gheorghe, doar pentru noi. Și serile la noi, după muncă, lenevim amândoi la soarele de asfințit. Să te odihnești în liniște, cu omul tău și cu roada muncii cinstite, niciun musafir nu poate să-ți aducă mai mare bucurie decât atât.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two × three =

Cumnata a promis că vine să ajute la grădină, dar a sosit cu șezlonguri și prietene: „Lăsă, Lenica, …
Ráhel néni esküvői porcelánkészlete darabokra tört – örökre. Tizenkét személyes, arannyal szegett Made in Germany csoda, amit húsz éve vártunk, hogy valami különleges alkalommal elővegyünk. Most nagybátyám, Károly bácsi az antik padlásról éppen az egész dobozzal leesett. — Jaj, hát az porcelán volt! — csodálkozott Ráhel néni, majd megértve a tragédiát, hanyatt vágódott a fotelben: — Miklós, hozzál validolt! sorra hívta a rokonokat, engem is Budapesttől Veszprémig, és meggyászolta az ifjúságát, ami ezer apró szilánkként szóródott szét. — A szüleinktől kaptuk a készletet, a lányunk esküvőjére több mint húsz éve, sosem használtuk, csak vártuk a nagy napot, a porcelán—istenem, csak ne mondjam ki—lakodalmat. Most pedig? Apa meghalt, Károly bácsinak bokaficam, nekem magas a vérnyomásom, és sohasem ettünk ezekről a tányérokról. Micsoda ostobaság! — gondolkodtam el. Miért őrizgetünk ünnepi készletet, ékszert, örömöt csak egy „különleges napra”? Miért tartogatunk illatgyertyákat a „nagy” estére, zárjuk a fülbevalót a skatulyába, vagy szólunk rá a gyerekre, ha elcsen egy szelet szalámit még ebéd előtt, és miért őrzünk szívhez szóló szavakat Valentin-napig? Mitől kevésbé különleges a mámai nap, ez a perc, mint egy szilveszter vagy március 15-e? És valóban ráérünk még elmondani, amit eddig visszatartottunk? A World Trade Centerből is búcsúzkodó szeretteikhez legtöbben ezt üzenték: „Szeretlek.” Ez bizonyult a legfontosabb szónak a Földön. A valóság – az itt és most – a legértékesebb pillanat, a tegnap és a holnap között. Nem kell félretenni, rejtegetni, tartogatni örömet, boldogságot, szép szavakat – miközben már élvezhetnénk. Holnap talán nem lesz. Ma viszont ünnep lehet, csodálatosabb, mint a karácsony vagy a március idusa. Siessünk hát: kibékülni egymással, elutazni a Balatonhoz, játszani a fiunkkal, megölelni a lányunkat, újabb üveg Chanel No. 5-et venni anyának, hogy ne csak ünnepkor használja, hanem minden áldott nap. Tegyük meg, amihez kedvünk van: olvassunk könyvet, együnk sült sáskákat vagy borjúcsontból főtt leveseket, nézzünk magyar filmet, s hagyjuk a mosogatnivalót holnapra. Vegyünk új porcelánkészletet Ráhel néninek, és rendezzünk fényes családi vacsorát. Mondjuk ki, hogy szeretünk valakit – még mielőtt leperegnek a záróképek.