Lovitura destinului: — Cathy, cine e femeia asta? — îl întreabă Igor pe soția sa, încet, să nu aud…

LOVITURA DE RECUPERARE

Mirela, cine-i femeia aia? a șoptit Marian, încercând să nu-l audă ceilalți din maxi taxi.
Care femeie? Mirela a ridicat ochii din telefon, unde tocmai îi scria Sorinei ceva foarte important (gen vezi că n-ai uitat de bluză?).
Uite aia de lângă ultimul geam. Stă pe loc și se holbează din când în când la noi. Ba chiar, aș zice, ne analizează cu tupeu.
Mirela s-a ridicat nițel pe vârfuri ca să vadă specia invocată de soț. Instant s-a schimbat la față, apoi și-a amintit că e momentul să se facă că plouă, a dat din umeri cu nonșalanță:
Nu știu cine-i.
Aiurea! s-a enervat Marian am văzut ce moacă ai făcut când ai văzut-o. Cine-i?
E mama mea, a răspuns Mirela după o pauză de o respirație, calculând că, totuși, mai bine să spună adevărul. Just in case.
Mama ta?! Marian a căscat ochii dar ai zis că n-ai mamă!
Păi…
Poftim? Nu pricep nimic! Poate explici?
Vorbim acasă, Marian…
Chiar nici n-o bagi în seamă? Și ce, stă pe aici, la noi în oraș?
Marian, hai te rog, vorbim acasă, vocea Mirelei tremura, iar ochii se umpleau de lacrimi.
Bine, a răspuns soțul, spre geam. S-a supărat, evident.
Mirela n-a făcut nici cel mai mic efort să-l liniștească. Era recunoscătoare că, măcar câteva minute, a scăpat de interogatoriu.
Deși… liniște cu adevărat n-a avut. Mintea se umpluse cu flashback-uri din copilărie…

***
De tatăl său Mirela avea amintiri cam cât știe omul despre Bitcoin: nimic concret, doar ce-i povestise mama. Cică ar fi fost un om groaznic, adevărat coșmar.
Mama o asigura constant că ea, Mirela, e norocoasă: are în viață un om minunat adică… tata vitreg.
Pe ăla Mirela îl ținea minte de la vreo opt ani. Numai că nu pricepea de unde îi venea minunația.
Tăios, rău, strângător de bani ca un Harpagon de Bălți. Doamne, oare mama îl iubește sau îl respectă cu normă întreagă? medita fata pitită pe sub masă, mereu cu urechea ciulită, să nu o găsească nea Petrache, alias tata vitreg.
Nu-i dădea palme, nu o jignea direct.
Dar nici om nu o considera. Niciodată nu-i spunea numele. Se uita la ea ca la un coș de gunoi golit.
Discuții cu nevasta? Cam așa:
Fata nu știe să se poarte…
Copila ta mă stresează, nu mă pot odihni…
Să-i explici să nu iasă cu băieții, e mică!
Ai văzut cât de slab învață? Ia vezi! Îmi e rușine că stă sub același acoperiș cu mine!
Al lui acoperiș? Când asta e locuința mea și a mamei, moștenită de la bunica? s-a revoltat adolescenta Mirela. Își amintea perfect cum după bunica, s-au mutat amândouă FIREE în casa asta.
Odată, când tata vitreg a mai dat-o cu placa nu-ți meriți locul aici, Mirela n-a mai rezistat și i-a trântit direct:
Nu eu, ci dumneavoastră stați la noi acasă! Dacă nu vă convine, drum bun! N-o să vă plângem!
Domnul Petrache a făcut o mișcare bruscă, de parcă voia să-i astupe gura cu bandă adezivă, dar s-a oprit la fix. S-a întors spre soție, scrâșnind:
Fă cumva să n-o mai văd în fața ochilor!
Mama a apucat-o instant de mână, a târât-o afară din sufragerie, cu un așa, dragule, cum zici tu….
Când era cu el, își schimba tonul, devenea slujnica perfectă, gâdea cu voce siropoasă, mereu încerca să-i facă pe plac.
De ce? Doar ea știuse vreodată.
Un singur lucru era clar: dacă domnul Petrache voia, Mirela era dată afară într-o clipă.
Te crezi tu cineva? sâsâia mama, atunci să nu cumva să-l mai iei la vorbă pe tata!
Nu-i tata! a răcnit Mirela, cu lacrimi și nici n-o să fie vreodată!
Nu contează! El te hrănește, te îmbracă, iar tu ce faci? Neprihănită, nerecunoscătoareo!
Eu n-am cerut să fiu născută! Mirela răcnea plângând Nici să mă crești! Puteai să mă dai altora, să scapi!
Puteam, da! a trântit mama dar n-a vrut nimeni! Și taică-tu a fugit imediat cum ai apărut! Mi-ai distrus viața!
Când a auzit asta, Mirela a simțit că-i explodează inima: a împins-o de mama cât a putut și a zbughit-o din casă.
Nimeni n-a încercat s-o oprească. Și cât a lipsit, aproape o săptămână, nimeni n-a întrebat unde-i sau dacă trăiește.
Avea vreo cincisprezece ani…
Ce să facă? Nimic.
Fetele din gașcă au găzduit-o, pe rând, câteva nopți. Dar nu era soluție. A fost nevoită să revină…
Cu palmele tremurând, a descuiat ușa apartamentului.
Ai venit? a zis mama printre dinți Du-te în cameră și nu ieși până te chem…
Probabil l-a înduplecat, s-a gândit Mirela, strecându-se ca o pisică în camera ei.
Din ziua aia, tata vitreg n-a mai scos niciun sunet despre fată. Conduita lui: ca și cum n-ar exista deloc…
Mamă-su, evident, a ținut partea zeului: nu o chema la masă, nu se interesa de nimic, nicio discuție.
Valabilitate: Neam gândit deja ce facem cu ea. Probabil așteptăm să termine liceul…
Și n-a greșit. Când a obținut diploma, mama a dat de înțeles că e timpul să zboare din cuib.
Cum faci 18 ani, drum bun, a anunțat, reluând tăcerea strategică.
Mirela a calculat și a decis: intră la facultate. Avantage: scapă de familie și primește cămin, măcar niște ani e asigurată cu un acoperiș.
La universitate n-a intrat la buget, ci la taxă. Știa că nimeni nu va șterge praful de pe portofel pentru ea, dar tot s-a dus acasă să demonstreze:
Mamă, felicită-mă! Sunt studentă!
Mama s-a uitat ca la încă o factură neplătită:
Și?
Dar ar trebui să plătesc taxa… Nu e mult…
Să nici nu visezi! Nici un leu nu primești pentru prostiile tale! Nu ți-am dat destul până acum? Numai nervi și belele! Acum să mai aruncăm bani și pe facultatea ta?
Scuze. Evident că n-ar trebui, a spus Mirela, n-aveam să zic.
Și bine faci! Ia caută-ți apartament.
Mamă, n-am bani de chirie…
Ia-ți un job, fata mea! Că prea te-ai gândit la învățat! Îți mai dau o lună; apoi… pa și la revedere!
O lună e puțin, a încercat Mirela să obțină clemență măcar încă jumătate de an?
Jumătate de an?! Nici gând! Numai eu știu cum l-am convins pe tata să te mai suporte. Plus că facem renovare. Vrem din camera ta să facem dormitor! Deci… o lună, nu mai mult…
Așa că Mirela a luat chirie. Chirie e mult spus: o cocioabă la periferie, baie în curte, sobă șchioapă, dar… ieftină!
La plecare, mama i-a pus în sacoșă o furculiță, o lingură, o farfurie, un cuțit, o cană și o oală mică. Apoi, apucată de niște milă, i-a dat și un prosop vechi, cu un set de lenjerie pat uzată.
Uite, ia și asta, a șoptit, nu prea o privirea în ochi, baftă, fată! Poate te maturizezi și mă înțelegi.
Merci, mamă, a răspuns Mirela, pot să-mi iau și hainele de iarnă mai târziu?
Să nu le ții prea mult, că le aruncăm!
Serios? Le arunci?
Eu nu, dar tata n-ar fi încântat să vadă vechituri. Știi cum e…
Știu… și-a îmbrățișat mama, Bun, mă duc…
Așa a ajuns Mirela, la optsprezece ani, să pornească solo prin viață.
Cu binecuvântare maternă.
Banii primiți au ținut până la primul salariu. Și s-a frământat să economisească fiecare leu. Nici cu troleul nu mergea, pe jos până la fabrică.
La primul salariu, s-a simțit mogul: a cumpărat sac de orez, tăiței, o sticlă de ulei și un lighean cu cartofi.
Mai avea de luat șampon, săpun, pastă de dinți…
Calculând cât îi rămâne, a pus o sumă mică într-un plic: începe să pună deoparte pentru casă un vis românesc universal.
Pe la o lună, a prins curaj: s-a dus la mama (încă mai credea, cu o naivitate nebună, că o va primi cu drag!) și să ia hainele groase: deja venise toamna.
I-a deschis ușa un flăcău.
Hei, ai greșit adresa? a glumit el.
În fapt, caut pe mama, s-a fâstâcit Mirela.
Aha… Tu ești Mirela? Intră! Mama nu-i acasă, poți s-o aștepți.
O aștept, hotărât, a pășit direct în bucătărie.
Băiatul a încercat să-i țină de vorbă, dar privirea Mirelei l-a făcut să dispară rapid.
Mama a venit, nu prea încântată. Întrebarea despre băiat:
Cine-i?
Ăsta e Oleg. Feciorul lui tata vitreg, din prima căsnicie.
Și de ce-i aici? Ziceai de renovare…
Sta puțin, să vadă orașul, să-și caute job și pleacă în chirie.
A-ha, răspunse Mirela, mi-am luat cizmele și geaca…
Ia-le pe toate! Stai numai să mut din dreapta în stânga!
Când ai mutat, mamă? Că am lipsit doar două luni…
Nu te băga, s-a supărat mama, ai venit, ia tot!
Nici măcar nu întrebi cum mă descurc?
Nu mă interesează, mama evita orice discuție cu Oleg de față.
Păi, nu mă mir, a spus Mirela, mergând spre hol…
Să te ajut? s-a repezit Oleg Uite ce bagaj ai…
Mă descurc, a răspuns și a plecat.
După două luni, Mirela a venit după pufulica. Din nou Oleg la ușă. Mama acasă. Întrebarea cheie:
Tot la voi stă?
Nu-i treaba ta! Stă cât vrea! El e la tata!
Eu am stat cu tine, a șoptit Mirela, dar pe mine nu m-a salvat.
Nu compara! E altceva!
Ce-i altceva, mamă? a întrebat Mirela, privindu-și mama în ochi.
Nu-ți dau socoteală! Casa e a mea, eu decid cine stă aici!
Înțeleg.
Și ce pricepi?
Că străinul ți-e mai drag decât fata ta, a rostit ferm, și asta a scos-o complet pe mama din sărite.
Eu nu mai am fată! Oleg e fiul bărbatului meu drag! El e mai important decât orice!
Felicitări, a zis Mirela, privindu-și mama ca pe o străină atunci eu nu mai am mamă.
A plecat.
Convinsă că pentru totdeauna.
Patru ani Mirela n-a sunat, n-a venit, zero comunicare.
Și acum… întâlnirea asta.

***
Cât era Mirela cu gândurile ei, mama s-a ridicat și a venit la ea.
Marian s-a dat la o parte, lăsând loc femeii.
Bună, a auzit Mirela vocea aia, pe care încercase să o uite.
Bună, abia șoptit.
Cine-i domnul? a întrebat mama.
Soțul meu.
Felicitări.
Mulțumesc.
La noi totul e bine. Tata muncitor, Oleg și-a găsit o domnișoară tare drăguță. Nuntă luna viitoare. Știi, o să fiu bunică! Fericire pe capul nostru! Am hotărât să-i dăm copilului tău camera, deja renovăm. Am luat tapet de calitate, cu desene pentru copii. Și vrem să ne luăm și o căsuță la țară, nu prea departe. Să fie aer curat și vitamine. Căutăm ceva ieftin, dar să aibă râu, sau măcar lac…
Mirela asculta, fără să priceapă de ce-i povestește toate astea cineva care îi era… străin, practic.
De când ești măritată?
De doi ani, a răspuns automat.
Vă gândiți la copii?
Am băiat aproape de un an.
Deci sunt bunică?
Dumneavoastră? a întors, în sfârșit, Mirela fața către mama.
Eu, s-a fâstâcit femeia, doar ești fiica mea.
Cred că confundați. Mama mea a murit acum patru ani…
Mama s-a făcut albă ca brânza, s-a ridicat și a plecat spre ieșire.
Mirela s-a întors către geam: nu-i părea rău… deloc.
Marian, într-un fel nehotărât și-a dat seama: sunt, de fapt, niște străini!
Și a decis că nu mai are ce să întrebe soția despre trecut. Parcă-i era groază să-l descopere.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

twenty − five =

Lovitura destinului: — Cathy, cine e femeia asta? — îl întreabă Igor pe soția sa, încet, să nu aud…
Casa tuturor necazurilor și cum a ajuns să fie casa mea? Tanti Clara, care deja scosese din frigider un borcan de castraveți murați și o bucată de caș, se întoarse brusc. – Cum așa? Păi, la noi în camera mică unde dorm eu de obicei, acuma e renovare! Și mai e și fiul, noră-mea și trei nepoți! Nici nu am unde să-i pun. Așa că am hotărât – vin aici, rămân peste noapte, dimineața mă duc înapoi, văd ce face brigada și totul se rezolvă! *** Pe Sonia a trezit din somnul dulce o bubuitură bruscă la parter. Sonia a sărit drept în pat și a ciulit urechile… – Ce… – a șoptit ea în întunericul dormitorului de la mansardă. Niciun sunet suspect în plus. Doar tic-tac-ul ceasului de pe perete, care altădată îi liniștea gândurile, iar acum părea să semene a ceva amenințător… „Poate o creangă ruptă a căzut pe verandă”, s-a gândit ea, „sau vreo mobilă veche s-a prăbușit. Casa e bătrână. Verific dimineață”. Sonia s-a întins iar, căutând să-și continue visul, când auzi din nou un zgomot jos. Nu la fel de puternic ca prima dată, dar mult mai tulburător. Tâș! Tâș! Cineva mergea la parter. Și sigur nu era motanul. De frică, Sonia înțepeni. Ăsta nu era un vis. Hoți! La ea acasă. Și ăsta era cel mai bun scenariu! Mai bine să nu se gândească la ceva mai rău… Cu inima bubuind, Sonia sări din pat. Podeaua era rece, dar frica îi făcuse mâinile ude. Privirea îi căzu pe noptiera din dreptul patului. Pe ea stătea o lampă masivă, veche, din alamă cu abajur din sticlă groasă. Greutate bună. Doar să nimeresc din prima… Sonia a luat lampa și s-a târât tiptil spre ușa dormitorului. A deschis ușa numai un pic. Holul de la etaj era scufundat în beznă, doar lumina stâlpului de pe stradă se strecura pe la geam, lăsând umbre ciudate pe tavan. Pașii se opriseră. Hoțul (sau hoții) se oprise lângă scări, aproape de bucătărie. Sonia a coborât pe vârfuri. S-a lipit de perete. A inspirat adânc, amintindu-și lecțiile de autoapărare pe care le-a abandonat din prima seară. Acum sau niciodată! A sărit spre silueta din întuneric cu lampa ridicată deasupra capului. – Să vezi tu…! – a strigat ea, țintind spre umbra care stătea cu spatele la ea în capătul scărilor. Silueta nici n-a apucat să se întoarcă. Dar Sonia a ratat. Și bine că a ratat! Căci în loc de hoț cu piedică, era chiar tanti Clara. Sonia a rămas pironită, cu lampa atârnând, apoi și-a revenit și a aprins lumina. – Tanti Clara? Tanti Clara strângea la piept o geantă cu lucruri, privind speriată spre Sonia în tricoul ei de noapte și pantaloni de pijama. – Sonia, vai de mine! – tanti Clara s-a prins de mână acolo unde ar fi trebuit să-i bată pulsul – Era să mă omori… Sonia a oftat din toată inima, cum nu a mai oftat de când a primit rezultatul de la BAC. – Tanti, am crezut că-s hoți! Nu mai speriați așa… Mi-au trecut toate filmele vieții prin cap până am coborât. A pus lampa ruptă pe treaptă. – Ție ți-a trecut? Eu nici nu vreau să mă gândesc ce era dacă mă loveai… – tremura Clara. – Cum ați intrat, de fapt? Doar că acum trebuia să se scuze, nu să o certe. – Iartă-mă, dragă, iartă-mă. Nu voiam să te trezesc. Am zis că dormi adânc. Am intrat ușor, ușor… – Ușor? – a repetat Sonia – S-a auzit hat! – Am răsturnat cuierul din hol. Pe urmă am încercat să așez sacoșele… – Sacoșele? – Sonia s-a uitat în hol: acolo erau câteva pungi de cumpărături. – Da’ de ce ați intrat la 3 noaptea la mine în casă? – Nu chiar că am intrat… am venit în vizită. – Ați venit? Mai aveți cheile? – s-a prins Sonia. Hop! S-a dat de gol. – Ei, nu chiar am… rămas așa… – Când mi-ați vândut casa, ați spus că mi-ați dat TOATE cheile. Jurat ați dat. Tanti Clara zâmbea, povestind cât de uitucă e. – Să vezi, Sonia… Am făcut curățenie zilele trecute, m-am băgat prin dulapuri și am găsit în buzunar încă un set! Pe cuvânt, am uitat complet de ele! Sonia s-a sprijinit de perete, nehotărâtă dacă să râdă sau să plângă. – Am înțeles, – a zis sec Sonia – Deci, ați găsit încă un set. Dar de ce ați venit aici? La 3 noaptea? Fără măcar un mesaj! Știți că mă sperii când dorm singură. Tanti Clara, cât asculta pe Sonia, trecu în sufragerie și cotrobăi pe la toate ușile. – Vai ce curat e aici! Ești gospodină adevărată, Sonia. Și am venit că la noi acolo e… urgență. – Ce urgență? – a întrebat Sonia. Tanti Clara a intrat în bucătăria vizibilă din hol și, fără să aprindă lumina, deschise sigură frigiderul. Din frigider ieșea o lumină ce-i contura silueta aplecată. – Uite, Anton cu nevasta au apărut pe neașteptate! Au adus și pe cei mici… – Și ce legătură are asta cu casa mea? Tanti Clara, cu borcanul de castraveți murați și cașul în mână, se întoarse spre Sonia. – Păi cum? În camera mică unde dorm eu acum e șantier! Aici e fiul meu, nevasta și toți nepoții! Nici loc de dormit nu avem. Așa că am zis, vin la tine, dorm o noapte, dimineața văd ce face echipa și gata, totul se rezolvă! Poate că trebuia totuși să-i dau una cu lampa. – Tanti Clara… nu vreau să par bătăioasă, dar tehnic, acum casa e a mea. Tanti Clara termina cașul, puse borcanul la loc și o privi fix pe Sonia. – Și ce? Nu mă primești peste noapte? În casa pe care ți-am dat-o pe preț de nimic, să fim serioși… Parcă nici n-a vândut-o, ci a făcut pomană. O mare binefăcătoare. – Vă primesc, tanti, – Sonia a renunțat, nu mai avea energie după toată panica, și unde s-o mai trimit la ora asta? – Dar e PRIMA și ULTIMA dată. Stați peste noapte. Mâine plecați! A fost nevoită să-i întindă loc pe canapeaua nouă cumpărată special pentru oaspeți, dar încă nefolosită. Dimineață, tanti Clara inspecta fiecare sertar din casă. – Vai, asta ce e? Ți-ai cumpărat blender nou? Al meu era bun, ți l-am dat, zici mereu că-s lucruri vechi! Nu știi să le apreciezi! La prânz, Sonia era sigură că tanti Clara o să plece, dar nu! Nici gând. – Sonia! Mare lucru că nu m-ai trimis afară! Știi, m-am gândit… La ce-ați mai gândit? – La ce, tanti? – Păi, renovarea nu e de-o zi. Echipa promitea că termină până miercuri, dar mereu amână. Zic una și fac alta. Iar Anton a venit pe termen lung, au nevoie de casă! – Am și eu planurile mele… – a spus Sonia. – Cum te deranjez eu pe tine? Dorm pe canapea, ca ieri. O să fiu tăcută ca o șoricică! Nici n-ai să simți că sunt aici. – Da’ deja simt! – a exclamat Sonia. – Am făcut eu ceva rău? – se văita tanti Clara. Sonia nu putea să zică „nu” hotărât. Mai ales unei rude. Mai ales că nu era pe veci, ci doar câteva zile. Și casa i-a aparținut atâția ani… – Bine, – a șoptit Sonia – Dar doar până miercuri. Și fără alți oaspeți. – Până miercuri! Pe cuvânt! A venit miercuri. Renovarea nu era gata. A trecut și o săptămână. Sonia a descoperit că trăiește ca într-un hotel, cu drept de acces la bucătărie doar după ce tanti Clara termină de găti. Și mai și servește masa la hotel. – Sonia, n-ai și tu încă vreo prosop? Ăstea s-au murdărit. Speli, da? Sonia se simțea tot mai epuizată. Vroia să spele doar hainele ei, să nu stea la coadă la bucătărie, să stea singură măcar în cameră. A început să-și încui dormitorul, ceea ce a provocat un val de indignare la Clara. – Ce-i asta, ți-e frică de mine? Ce să-nțeleg din asta? – Vreau doar să stau singură… – Că te deranjez? Da! Dar Sonia a zis: – Nu. În sfârșit, după două săptămâni, când Anton și familia au plecat acasă cu jumătate de congelator după ei, Sonia și-a făcut curajul să-i spună clar: – Tanti Clara, sper că azi puteți să dormiți la dumneavoastră acasă? – Sigur, Sonia! Dar încă nu e tot. – Te rog să-mi dai cheile înainte de plecare. – De ce să-ți dau cheile? – Nu sunt ale dumneavoastră. Mi-ați vândut casa. E a mea. Nu mai locuiți aici. Vreau să am cheile doar eu. – Mă dai afară? – cu ochi mari, de pisică din desenele animate. – Cu tot respectul, sunteți oaspete. Oaspeților nu le dăm cheile. – Vai, Sonia, știi că eu am stat aici ani la rând… Am avut grijă la fiecare colțișor… – Vă înțeleg, dar nu pot face nimic. Nu mi-ați dăruit casa, ați vândut-o… – Și ce dacă? Oare nu mă poți primi din când în când? Nu stau pe veci aici! – Tanti Clara, ați stat două săptămâni, ați mâncat din frigiderul meu, ați dormit pe canapeaua mea, și nici cheile nu vreți să le lăsați! Nu e despre oaspeți, ci deja… – Puteam sta amândouă aici… – zise ea. – Nici să nu vă gândiți! – Sonia a răspuns. Atunci Clara, plină de supărare, scoase cheile din buzunar. – Poftim, – le aruncă, – Ia-le. Nu mai calc pe aici! – Drum bun, tanti Clara. Aluzia era mai mult decât clară. E timpul de plecare. – Am înțeles. Nu mă mai suna. Dacă nu vrei să mă vezi, de ce să ținem legătura? – întrebă tanti. – Cum doriți. Finalul n-a fost pașnic: tanti Clara, toată jignită, a bombănit-o pe Sonia până și-a strâns lucrurile. Dar, după ce a plecat, Sonia a răsuflat ușurată. Și n-a simțit niciun regret.